La Mulţi Ani şi o adâncă reverenţă, Silviu Purcărete!

Iubeşte teatrul cu patimă. Cu tenacitate. Între el şi scenă este o poveste de iubire. Este un magician al scenei, oferind publicului seri suspendate între râs şi lacrimă. Întotdeauna îşi pune arta la picioarele Măriei Sale Publicul în care crede.

Silviu Purcărete este un regizor unic şi irepetabil al teatrului românesc. Spectacolele devin, sub bagheta lui, un unicat. Au trecut ani buni de când Purcărete ne-a arătat o nouă faţă a teatrului românesc pe care a populat-o definitiv cu marile sale creaţii.

Regizorul şi spectacolele lui străbat lumea cu carnavalurile, bâlciurile, târgurile lor în care se amestecă măscărici, înghiţitori de flăcări şi săbii, dar şi geambaşi şi măgăruşi. Sunt înţelese şi entuziasmează publicul de pe toate meridianele pentru că el caută esenţa vieţii în tot ceea ce puritatea şi moralitatea socială refuză, condamnă, vituperează. Silviu Purcărete creează şi recreează de fiecare dată în spectacolele sale lumea ca un alai – în trecere şi petrecere – din carnavalescul, grotescul şi pitorescul existenţei noastre. Este regizorul român invitat în secţiunea oficială de la Avignon şi Edinburgh. A strălucit pe marile scene ale lumii, de la Royal Shakespeare Company la The Globe din Tokyo, la Teatrul Jean Duceppe, în cadrul Festivalului Americilor de la Montreal, la Festivalul Artelor Scenice de la Sao Paolo, la Luxemburg, Londra, Viena, Dublin, Lincoln Center (SUA), Stockholm, Seul, Bergen (Norvegia), Leipzig, Cairo, Fribourg, Budapesta, Tel Aviv, Saint Etienne, Salonic, Ljubliana, Festivalul Convenţiei Teatrale de la Nisa etc.

Modest, firesc, zgârcit cu cuvintele, reticent la ideea de succes, retractil în faţa laudelor şi panegiricului, Silviu Purcărete este regizorul uluitor care reuşeşte să construiască spectacole totale, extravagante, strălucitoare, groteşti, obsesive, viziuni de apocalipsă şi purgatoriu care au în ele incluse şi suprapuse toate periferiile, mizeriile şi încântările realului.

Spectacolele lui, fie că este vorba despre „Faust”, „Ubu Rex cu scene din Macbeth”,”Danaidele”,”Decameronul”, „Fedra”, „Furtuna”, „Orestia”, „A douăsprezecea noapte”, „Titus Andronicus”, „Macbett”, sunt o revelaţie. Ele aduc în faţa spectatorului tabere de nomazi de la periferia oraşelor europene şi bâlciurile din Bolintin sau din Obor.

El nu caută nici creasta de val a succesului, nici reflectoarele orbitoare, nici covoarele gloriei călcate la marile festivaluri, ci preferă să se împlinească prin operă, cu o artă unică, specială, de a dialoga cu actorul şi cu publicul.

Carnavalurile antichităţii şi ale Evului Mediu, Rabelais, Ioan Budai-Deleanu, cu a sa barocă „Ţiganiada”, Caragiale cu „D-ale carnavalului”, universurile din literatura absurdului şi din cele mai obtuze şi populare bâlciuri şi târguri balcanice se transformă sub mâna lui Silviu Purcărete într-o „operă aperta”, precum în visele lui Umberto Eco, dar şi ale avangardelor iubitoare de ready-made şi cadavre „esquise”.

Greşeşte cel ce vede în spectacolele lui Silviu Purcărete doar viziunea macabră, de coşmar, doar iadul precumpănitor. Când ai înţeles Carnavalul, ai înţeles nu doar spectacolul, ci şi spiritul lui. Carnavalescul din cultura populară e izvor de apă vie într-o lume a popoarelor secate şi a ideilor îmbuteliate, a bazinelor de purificare şi acumulare.

„Mi-ar fi plăcut să trăiesc în diferite epoci. Fiecare dintre ele are propria viziune. Într-un fel citim în secolul XVIII, altfel în secolul XX”, îmi mărturisea într-un interviu acest regizor, fidel întotdeauna spiritului şi literei textului, dar capabil să construiască, cu o inventivitate fără pereche, lumi ce poartă semnătura sa inconfundabilă.

Silviu Purcărete ne impresionează cu aplombul marilor navigatori care aduc pe scenă, cu fiecare spectacol, un nou continent. El este regizorul care armonizează zeci de voci, o polifonie în care poţi remarca individualităţile, dar şi imaginea întregului. Atunci când se află la repetiţii, artiştii aşteaptă discuţiile cu el ca la o lecţie deschisă.

Pasionat de lucrul cu actorii, lucrează întotdeauna cu o aceeaşi echipă de colaboratori, cu scenograful Helmut Stürmer, cu compozitorul Vasiel Şirli, artişti remarcabili şi prieteni, o prietenie specială, ca tot ceea ce îl înconjoară pe Silviu Purcărete, pentru că atunci „ când e vorba despre o prietenie construită pe colaborare, pe muncă împreună, ea este foarte profundă, foarte bogată şi foarte fertilă. Eu nu lucrez cu un artist pentru că îmi e prieten, ci mi-e foarte prieten acel artist cu care îmi convine să lucrez. Lucrurile se împletesc”.

Silviu Purcărete, regizorul care reuşeşte să comunice spectatorului ideea complexităţii vieţii în care nu trebuie să-şi facă iluzia că Iadul şi Raiul sunt lucruri care n-ar comunica şi nu şi-ar amesteca sensurile şi sevele precum lichidul în vase comunicante, închizând în spectacolele sale o întreagă filosofie de viaţă, se declară cu modestie un meşter. „Eu sunt mai degrabă un artizan, un meşteşugar. Lucrez de azi pe mâine, cu dalta şi toporul”.

O daltă şi un topor de mare fineţe, intelectualitate şi profunzime psihologică, incomparabile cu orice vanităţi estetice.

Teatrul lui Purcărete depăşele cotidianul, invitându-ne să trăim experienţa unei lumi care nu este nici imaginară, nici pură, ci doar, poate, un amestec de bal şi carnaval. Marea artă face ca timpul să stagneze. Acesta este visul lui Faust: să-i ceară clipei să stea pe loc… E ceea ce am dori şi noi, atunci când îi vedem ingenioasele montări. Mergeţi să-i vedeţi ultimul spectacol, „D-ale carnavalului”, de pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca din Sibiu, o montare fidelă a textului lui Caragiale, care aduce pe scenă din nou lumea carnavalului şi a bâlciului, într-un vârtej de situaţii comice. Totul este viu şi firesc, scenele sunt construite cu forţă, în care muzica originală devine un element decisiv în articularea mesajului.