La un pahar de vin, cu poveşti de dragoste, cu fantome şi mistere

Provence pentru totdeauna

Apreciatul scriitor englez Peter Mayle revine cu „Provence pentru totdeauna”, o nouă relatare la fel de amuzantă, în care, devenit între timp şi un adevărat localnic, narează aventurile sale, recompunând cu umorul lui inconfundabil suişurile şi coborâşurile vieţii în paradisul provensal. După bestseller-urile „Un an în Provence”, „Din nou în Provence”, „Lecţii de franceză”, „Un an bun”, „Viaţă de câine”, „Hotel Pastis”, în care a excelat prin inteligenţă, savoare, stil, dar şi cu înţepături, acest nou titlu completează trilogia curiozităţilor şi bucuriilor din Provence. O carte pe care o citeşti ca şi cum ai degusta un vin bun, zâmbind şi cu senzaţia că lucrurile minunate din viaţa ta nu trebuie să aibă sfârşit.

Peter Mayle se consideră un permanent turist. „Întotdeauna, când un turist pune întrebarea care e anotimpul cel mai bun pentru a veni în Provence, încerc s-o fentez cu propriile întrebări: vrea să vadă macii şi cireşii înfloriţi în mai sau vrea să se perpelească la soare, în vârf de sezon în iulie şi august? Sau, poate, să participe la Festivalul de Muzică şi Teatru de la Avignon? Să meargă cu bicicleta sus, pe noul Ventous? Să alerge gol prin Luberon? Să zdrobească strugurii cu picioarele – desigur prin intermediul altcuiva – în zilele de toamnă când vine vremea „vendange” şi să vadă cum viţa-de-vie capătă nuanţe auriu-ruginii? Are cumva ruine romane şi arhitectură pe agendă sau pieţe cu antichităţi şi restaurante de trei stele? Da, răspunde el. Da, îmi place cum sună totul, numai că eu am o singură săptămână la dispoziţie pentru toate astea. Provence, îi spun eu, este cel mai grozav loc după prânz. De preferinţă, un prânz în timpul verii, pentru că prima condiţie, din cele două simple, dar obligatorii pentru satisfacţia maximă este să strălucească soarele. A doua e totala absenţă a unor planuri fixe. Achiţi nota de plată, iei o ultimă înghiţitură de rozé şi laşi sticla goală în găleata cu gheaţă ca un rămas bun adresat chelnerului. Acum e momentul să treci în revistă toate posibilităţile, ţinând cont de temperatură, de nivelul energiei şi natura înclinaţiilor pe care le ai – sportive, intelectuale, culturale sau fizice. Şi, deşi selecţia pe care o prezint în continuare este foarte personală, sper să ilustreze convingerea mea că acesta este cel mai bun loc din lume ca să te distrezi fără să faci aproape nimic”.

După ce a stat patru ani în America, Peter Mayle se întoarce în Provence şi la fericirea cu care acest ţinut îşi copleşeşte locuitorii, fie ei turişti sau connaisseurs. Redescoperă cât de mult i-au lipsit obiceiurile locului, de la mirosul cimbrului de pe câmp şi al levănţicii până la agitaţia şi îmbulzeala de duminica dimineaţa, dar mai ales bucătăria provensală. Viaţa de pe aceste meleaguri nu e niciodată lipsită de curiozităţi, iar geniul naţional de a complica lucrurile te însoţeşte permanent. Dar Provence mai ascunde şi alte minuni, veţi face cunoştinţă cu industria parfumului, cu vinul de Luberon, cu faimoasele „bouillabaisses” de Marsilia, dar şi cu crime pasionale, căci asta se întâmplă când un soţ gelos descoperă că nevasta îl înşală cu măcelarul cel mai nou şi arătos. Parfumat şi savuros ca un vin bun, şi acest roman al lui Peter Mayle ne îmbată cu delicii lingvistice demne de a fi degustate.

Împărăteasa

„Când eram mică, tata mi-a spus povestea celor doi cocori care se deciseseră să zboare împreună prin lume pentru a-şi împlini destinele. În mijlocul celui mai mare ocean au intrat în inima unei furtuni teribile şi au fost despărţiţi de vântul care sufla cu putere. Orbiţi şi dezorientaţi, s-au rătăcit şi au zburat în direcţii diferite. Unul a luat-o spre vest, celălalt spre est. În cele din urmă, amândoi au ajuns pe uscat, deşi nu era acelaşi loc de unde plecaseră. Au trecut mulţi ani. Pe continente diferite, cei doi cocori au îmbătrânit. Fiecare era ultimul din specia sa. Spaţiul din jurul lor, unde mai de mult un prieten îşi întindea în chip de alinare aripile largi, era acum gol. Nimeni nu înţelegea cum era să zbori dimineaţa ca o fiinţă şi să te întorci seara drept alta, să îmbătrâneşti fără a putea împărtăşi cuiva amintirile tale… Cei doi cocori nu au împărtăşit nimănui planurile lor şi nu au primit niciun sfat. Ei trăiau mai mult în tăcere. În seara dinaintea plecării au spus rugăciuni, cerând îndrumare şi au oferit orez drept ofrandă. Au plecat în aventura lor finală în aceeaşi clipă. Amândoi au zburat către soarele pe care şi-l aminteau perfect de demult. În vest se crăpa de ziuă, pe când în est se lăsa întunericul. Nimeni nu i-a mai văzut vreodată pe pământ”. Din nefericire, viaţa nu este un spectacol al naturii văzut la televizor şi, chiar dacă ar fi, noi nu suntem fiinţele potrivite pentru această atribuţie, fiind doar nişte păsări care nu pot zbura şi care, odată doborâte, se ridică mai greu. Astfel îşi începe povestirea plină de poezie John Burnham Schwartz, cunoscut şi ca autorul romanelor „Reservation Road”, „Claire Marvel”, „Bicycle Days”. Cărţile sale au fost traduse în peste 15 limbi, unele ecranizate, iar scrierile sale au apărut în multe publicaţii precum „New York Times” şi „The New Yorker”.

În anul 1959, Haruko, o tânără de familie bună, se mărită cu prinţul Japoniei, moştenitorul Tronului Crizantemei. Este prima femeie de sorginte nearistocrată care va intra în misterioasa monarhie niponă, aproape ermetic închisă şi cea mai veche din lume. Tratată cu cruzime şi suspiciune de către împărăteasă şi cerberii acesteia, Haruko este controlată fără încetare. Singurul interes pe care îl reprezintă pentru Curtea Imperială este capacitatea ei de a da naştere unui moştenitor. După ce, în cele din urmă, reuşeşte să aibă un fiu, suferă o cădere nervoasă şi-şi pierde vocea. Peste 30 de ani, în postura de împărăteasă, ea va juca un rol crucial în a o determina pe altă tânără să accepte cererea în căsătorie a fiului ei, prinţul moştenitor. Vă recomandăm cu căldură această carte plină de poezie, despre o lume ciudată şi opacă.

Tornadele timpului

„La Londra, într-o dimineaţă de vară. Pe la ora 6.45, un autobuz roşu trecea pe Podul Waterloo. Un grup de elevi stătea în spate, îşi copia temele unul de la celălalt şi văzu ceva foarte ciudat… Degetul întunecat al vechiului Egipt arăta spre cer, aşa cum fusese dintotdeauna, dar astăzi vârful obeliscului strălucea de un roşu aprins, aşa cum făcuse când era proaspăt pictat şi glorios, cu patru mii de ani în urmă în Templul Soarelui. O falangă din care de luptă şi călăreţi călca valurile ca şi cum ar fi mers pe stradă. Caii albi fură îngenuncheaţi, penele de struţ de pe ornamentele de la cap se înălţară şi apoi căzură. Alţi oameni se opriră să privească mirajul şi şoferul autobuzului încetini, chiar dacă nu opri de tot; el părea că pluteşte deasupra Timpului. În liniştea ca de gheaţă care se instală, nimeni nu vorbi şi nimic nu se mişcă, exceptând râul care, spre mirarea tuturor, curgea în sens invers. Apoi, din josul apei se auzi o bubuitură teribilă, ca şi cum s-a fi zdrobit cerul. O rafală de vânt lovi autobuzul răsturnându-l pe pod şi împrăştiind sticlă pe scaunele unde erau aşezaţi copiii. După ce valul uriaş se retrăsese în apă, râul reveni la curgerea obişnuită. În aceeaşi secundă, autobuzul se răsuci nebuneşte direct spre linia de care. În urma impactului, autobuz, care şi călăreţi dispărură, lăsând în urmă, pe suprafaţa apei, doar urmele unui soare roşu-auriu. Câteva zile mai târziu, poliţia găsi un caiet de exerciţii plutind pe Tamisa: numele scris pe coperta caietului fu identificat ca aparţinând unuia dintre elevii care se aflau în autobuz. Autobuzul şi pasagerii săi nu au fost găsiţi niciodată. Aceasta fusese prima dintre Tornadele Timpului”.

Este începutul acestui roman misterios de Jeanette Winterson. Timpul a devenit imprevizibil. Tornade de timp ridică autobuze de şcoală şi le trimit cine ştie unde, aduc mamuţi pe malurile Tamisei de azi.

După studii la Oxford, Jeanette Winterson a publicat primul roman, „Oranges Are Not The Only Fruit”, în 1985, roman dramatizat în 1990 pentru BBC TV, urmat de o serie de cărţi printre care şi unele pentru copii. Este, de asemenea, autoare de dramatizări. A fost răsplătită cu mai multe premii, în toată lumea, pentru romanele sale de ficţiune.

Prima iubire

Scriitoarea americană Francine Prose, autoarea a 14 cărţi de ficţiune, printre care „A Changed Man” şi „Blue Angel” (finalistă a „The National Book Award), este totodată un critic şi un eseist distins şi preşedintele PEN American Center.

Volumul ne aduce în prim-plan drama unei familii ce se confruntă cu moartea fiicei celei mari, Margaret. Acţiunea cărţii se petrece pe perioada teribilei veri când are loc tragedia şi o are ca personaj principal pe Nico, sora mai mică rămasă în viaţă. „Noaptea mi-era teamă de casă, nu de ucigaşi sau de fantome, ci de propria-mi putere de a-mi imagina că mă urmăreşte cineva din umbră. Temerile acelea au dispărut complet. Acum îmi doream să întâlnesc o stafie cu un mesaj de la sora mea. Lui Margaret îi plăcuseră întotdeauna poveştile cu fantome, dar acum viaţa noastră devenise una dintre ele. Dar era o poveste în sens invers, o poveste cu fantome în care cei în viaţă se rugau să fie bântuiţi”.

Nico este o adolescentă de 13 ani care se confruntă cu durerea şi cu depresia. Părinţii nu pot trece peste această durere şi toate aceste lucruri se întâmplă în vreme ce corpul ei încearcă să-şi descopere sexualitatea.

Uitată şi ignorată, nemaiştiind cine este, pentru că întotdeauna viaţa ei s-a identificat cu cea a surorii ei mai mari, o fată foarte frumoasă, visătoare şi o talentată cântăreaţă, se îndrăgosteşte de prietenul ei Aaron. Relaţia celor doi e cel puţin ciudată la început, pentru ca apoi s-o apuce pe o cale periculoasă…

Ultima armă

Dacă Agatha Christie ar fi avut un fiu, acesta s-ar fi numit Philip Le Roy, doar că în locul celor 10 negri mititei aici sunt şase femei fatale. Scriitorul ne avertizează: „Această povestire este o ficţiune bazată pe date şi fapte dovedite. Multe dintre personaje sunt reale. Numele le-au fost schimbate, căci nu identitatea, ci funcţia lor are importanţă. Orice asemănăre cu persoane care există cu adevărat nu este, aşadar, întâmplătoare”.

Dispariţii misterioase au loc în cele mai puternice ţări ale lumii. Tinere frumoase, sclipitor de inteligente, dar mai ales toate femei apropiate şefilor de stat sau marilor industraşi ai lumii. Victimele dispar fără să lase vreo urmă. Nathan Love este scos din bârlogul său pentru a le da de urmă, de la Paris la Tokyo, din Balcani în China va trebui să înfrunte de unul singur duşmani nebănuiţi. Răsturnări de situaţii, mister, ritm, efecte calculate sunt principalele calităţi ale romanului. Autorul reuşeşte să împletească mai multe poveşti într-una singură, fără să-şi încurce nici o clipă cititorul. Descoperim în acest volum teoria complotului, o anume denunţare a mondializării şi o capacitate diabolică de a pigmenta povestea.

Arheologia cunoaşterii

De câteva zeci de ani deja atenţia istoricilor s-a îndreptat mai degrabă asupra perioadelor lungi ca şi cum, dedesubtul peripeţiilor politice şi diferitelor episoade ale acestora, ei au căutat să scoată în evidenţă echilibrele stabile şi greu de distrus, procesele ireversibile, mişcările de acumulare şi saturările lente, marile socluri nemişcate şi mute pe care încâlceala naraţiunilor tradiţionale le acoperise cu un strat gros de evenimente. Să spunem pe scurt că istoria, în forma ei tradiţională, se ocupa cu „memorarea monumentelor trecutului”, cu transformarea lor în documente şi cu faptul de a face să vorbească aceste urme care, adesea, nu sunt de fel verbale sau spun în tăcere cu totul altceva decât ceea ce spun: în zilele noastre istoria este ceea ce transformă documentele în monumente. Jucându-ne puţin cu cuvintele am putea afirma că istoria este cea care tinde în zilele noastre spre arheologie, spre o descifrare intrinsecă a monumentului.

Filosoful Michel Foucault, autorul acestui volum, întrebat de ce şi-a intitulat astfel opera, a răspuns: „Am folosit mai întâi acest cuvânt într-un mod cumva orb, pentru a desemna o formă de analiză care nu este propriu-zis o istorie. Acest altceva l-am numit arheologie”.

Corespondenţă 1946-1959

Maluri şi ţărmuri, René Char şi Albert Camus. Este posibilă fraternitatea între creatori? Întâlnirea dintre doi artişti, iar uneori prieteni, nu poate exista în afara operei care se desăvârşeşte în ei. Această corespondenţă depune mărturie pentru o prietenie care hrăneşte meditaţia asupra acelor circumstanţe ce contează cu adevărat în viaţă, transfigurând-o uneori ca pe o şansă fulgurantă. „Peisajul, la fel ca şi prietenia, este râul nostru subteran. Peisaj fără ţinut”, scria René Char. Putem totuşi repera nişte puncte de trecere ale acestui râu. La eliptica formulă a lui Montaigne, apropo de prietenia sa faţă de La Boetie, „că era el şi că eram eu”, putem adăuga, în privinţa lui René Char şi a lui Albert Camus, în acea clipă a vieţii şi operei lor, că nu sunt numai doi oameni care se întâlnesc în 1946, ci doi artişti foarte diferiţi unul de celălalt şi totuşi apropiaţi în acest râu subteran.

Volumele au fost publicate la Editura RAO