Legile lui Murphy Boc

În „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, miezul nopţii bate la unsprezece şi douăzeci. Este o găselniţă inventată de marele scriitor român, expresia fidelă a lumii sucite şi croite cumva pe dos în care se trăia şi mai trăim şi astăzi. Omul acela vesel, care s-a exilat la Berlin ca să scape de politicianismul românesc care-i mâncase nu doar ficaţii, vedea extrem de bine şi simţea extrem de acut lumea din preajmă. Şi o taxa cu o luciditate vesel-tristă, ca pe un dat. Îşi dădea seama că nu poate schimba această lume şi, resemnat, o trăia pe cont propriu. „Nu se poate face nimic” şi „Asta e voia lui Dumnezeu!” consfinţeau o lege a pământului inexistentă în legile lui Murphy: singurul criteriu care funcţionează în România este lipsa oricărui criteriu.

Scurt. Concis. Clar. Pe acest principiu foarte de simplu, dar eficient, totul devine posibil. Fără nici un temei al vreunei probabilităţi cauzale. Au trecut ceva ani de pe vremea lui Caragiale, au fost şi două războaie mondiale, şi diverse forme de conduceri politice şi parcă mereu suntem gata să o luăm de la capăt. Ajunşi la zi, ce descoperim? Că succesivele guverne conduse de Traian Băsescu Boc – căci unul decide şi celălalt pune în practică, o perfectă struţo-cămilă ce face ravagii, altfel cum să explicăm tocmeala în miezul serii dintre Gabriel Oprea+Traian Băsescu+Emil Boc vizavi de cum vor arăta pensiile militarilor? – au dovedit gradul de arbitrariu şi incompetenţă, dar şi jocurile de interese mai ales ale actualei administraţii. Corupţia atât de des invocată funţionează bine merci. Ciordeala din bani publici se operează cu standarde europene. Nimic nu se pierde, nimic nu se transformă, totul se câştigă. În văzul lumii. Fără fasoane sau ascunzişuri. Cu tupeu şi ţâfnă, după noi, tot noi. După ultima şedinţă de guvern am mai aflat câte ceva. Gologanii prevăzuţi de ministrul Transporturilor, Anca Boagiu, pentru dezvoltarea infrastructurii locale, cam 4 miliarde de euro, doar de la buget, sunt deja un semnal dat autorităţilor locale cine are pâinea şi cuţitul. Exemplele pot continua şi sunt de domeniul public, nu e nevoie să operăm pe surse cât costă finalizarea stadioanelor din Bucureşti şi Cluj. Că veni vorba, toate obiectivele astea sportive, înmulţite în ultimii ani precum ciupercile după ploaie, ne-ar face să credem că suntem o naţiune ultrasportivă. Unde exerciţiul fizic şi gimnastica se practică clipă de clipă şi ceas de ceas. Realitatea este însă cu totul alta, şi obiectivele sportive au ajuns forme de sifonat bani pentru firme care fac bezele puterii. Şi în plus, pe lângă toate aceste matrapazlâcuri cu iz oficial, ni se mai livrează şi lecţii de etică şi echitate capitalistă. Ca şi cum doar dreapta lui Băsescu-Boc poate salva naţia română. Care dreaptă? Cu Flutur şi Berceanu, cu Ioan Oltean şi Vasile Blaga, cu Raluca Turcan şi alde Falcă, ce dreaptă, ce anticomunism servim gloatei ameţite prin năucitoare reclame pentru constipaţie sau balonări? Aşa-zisa dreaptă aflată azi în fruntea bucatelor are doar două mâini cu care strânge potul banilor de la buget, în timp ce noi tot strângem cureaua. O pseudodreaptă care se vrea şi un fel de Mântuitoare a Neamului. Cine apucă fonduri e bine, cine nu prinde nimic se mulţumeşte cu praful de pe tobă. Bombăne în piftia şi sarmalele pregătite pentru Anul Nou. Ultime arie de autolăudăroşenie a lui Emil Boc livrată naţiunii a confirmat cele spuse de Caragiale tatăl acum peste 100 de ani în urmă. „Pupă-n bot şi papă tot!” şi iubiţi-vă ca fraţii şi fiţi solidari, noi luăm tot, voi cu legile lui Murphy Boc! Plus TVA 24%.

La Anul şi La Mulţi Ani!