Lucruri mai puțin știute despre George Enescu

Pe 6 februarie a avut loc prima audiţie absolută a primului opus enescian Poema Română. Aceasta a fost prima lui apariție publică în calitate de compozitor, la numai 16 ani. Reprezentația a avut un succes răsunător în presa internațională europeană.

Chiar dacă avea doar 16 ani când a scris-o, lucrarea este o realizare considerabilă, întrucât Enescu avea încă de atunci o înțelegere substanțială a orchestrei. Până la acel moment, marele muzician compusese deja trei dintre cele patru Simfonii de şcoală pentru orchestră, un Concert pentru vioară, o Baladă pentru vioară și orchestră, o Uvertură tragică, precum și o Fantezie pentru pian și orchestră.

Astăzi știm că prima ei audiţie, la Paris în 1898, cu orchestra L’Association Artistique (devenită ulterior L’Orchestre des Concerts Colonne ) sub conducerea lui Eduard Colonne s-a bucurat de un răsunător succes de public şi de presă. Calităţile muzicale intrinsece ale tânărului care nu împlinise încă 17 ani nu sunt totuşi singurele în măsură să explice primirea ei entuziastă inclusiv în mediile muzicale pariziene. Spre o explicaţie completă a faptului ne conduc datele lui contextuale, cultural-artistice în general şi muzicale în special.

(foto: Enescu si orchestra)

George Enescu se afla în capitala Franței din 1895, pentru a continua studiile muzicale, începute anterior la Viena, la Conservatorul de Muzică din Paris, sub îndrumarea unor maeștri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziție), M.P.J. Marsick (vioară).
La Paris a rămas până în 1899, tânărul artist impresionându-și profund profesorii, colegii și criticii muzicali.
La 14 ani cânta la fel de strălucit la vioară și la pian și era autorul mai multor uverturi.
Tot aici a fondat și condus un „Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde „George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Fournier și Fritz Schneider.
În capitala Franţei îl va descoperi pe marele Bach. În perioada pariziană, Enescu primeşte în dar de la Regina Elisabeta a României cele 46 de volume ale operei lui Bach, pe care, cu acribia-i recunoscută, începe să le studieze, încercând să înţeleagă toate semnificaţiile artistice şi umane ale muzicii marelui geniu al polifoniei. Brahmsian până atunci, Enescu este convertit de muzica titanului din Turingia, pe care o va socoti, până la sfârşitul vieţii sale, „pâinea sa cotidiană”. „Fără nicio exagerare, Bach este pentru mine ceea ce Sfânta Cuminecătură este pentru creştini; de o jumătate de veac el este pâinea mea de toate zilele, iar muzica sa este muzica sufletului meu” (George Enescu).

De mic copil Enescu fusese atras de compoziţie, firesc în fond pentru o fiinţă atât de muzicală ca el. „Mă apucai să compun fără a reflecta […] n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă ghida şi, totuşi, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor”, îşi va rememora trăirile Enescu şase decenii mai târziu. Dacă în plan personal drama vieţii lui Enescu a fost lunga şi chinuitoarea dragoste pentru Maruca, în plan profesional compozitorul a fost extrem de frustrat de insuficienta recunoaştere din partea opiniei publice a calităţilor sale componistice. Genial violonist, mare dirijor şi excelent pianist, George Enescu şi-a dorit cu ardoare ca virtuozitatea sa interpretativă să fie considerată doar ca un corolar al geniului său de compozitor. O mărturiseşte singur, fără falsă modestie, conştient de valoarea sa: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi pedagog. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare”.

Prima operă enesciană demnă de acest nume va fi Poema română, compusă în 1897 şi prezentată publicului parizian pe 6 februarie 1898. Această lucrare a devenit opus 1 în seria de maturitate a numerelor de opus, iar Enescu va rămâne toată viaţa legat de ea. „Povestea aceasta – va spune compozitorul în ultimii săi ani de viaţă – începe acolo departe, pe plaiurile Moldovei […]. Încercam să pun în această suită simfonică unele din amintirile copilăriei mele, transfigurate sau, dacă preferaţi, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtată! Reînviam imagini familiare ale ţării natale pe care o părăsisem de aproape opt ani şi care mă face şi astăzi să-i regăsesc mireasma şi priveliştile”. Înainte de a o prezenta în public, Enescu îi cere sfatul lui Saint-Saëns care îi spune: „Ei bine, iată, ştii ce vrei!” şi îl îmbrăţişează călduros. Aprecierea lui Saint-Saëns a cântărit mult în decizia celebrului dirijor Edouard Colonne de a include Poema română în programul unuia din concertele sale de duminică.

Trebuie să recunoaştem că şi protecţia prinţesei Elena Bibescu, gazda unuia dintre cele mai frecventate saloane pariziene, prietenă cu marele pianist polonez Ignacy Paderewsky, cu Marcel Proust, Pierre Bonnard, Leon Blum (viitor prim ministru al Franţei), a contat mult în racordarea lui Enescu la cercurile elitei intelectuale pariziene, cele care contau în promovarea unui tânăr talent în spaţiul public. Oricum, momentul 6 februarie 1898 va rămâne adânc întipărit în memoria afectivă a tânărului Enescu care, la nici 17 ani, se vedea cântat de către una dintre cele mai selecte orchestre din lume. În 1931, într-un interviu acordat cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, compozitorul va recunoaşte că momentul primei audiţii a Poemei române a fost cel mai emoţionant din întreaga sa viaţă.

(foto document)

Importanța acestui eveniment este dată nu doar de aprecierile unanime din presa franceză ci și de faptul că, în mod cu totul excepțional pentru practica diplomatică a epocii, George Cretzianu, reprezentantul României la Paris, l-a informat despre aceasta pe Dimitrie Sturdza, prim ministrul și ministrul de externe al României. Un raportul al diplomatului român consemna „marele succes obținut de tânărul compozitor român George Enescu la Concertul Colonne, cu opera sa simfonică intitulată Poeme Roumain”, subliniind următoarele: „Pentru a arăta câtă impresiune a făcut asupra unui auditoriu de elită compozițiunea acestui tânăr Român în vârstă abea de 16 ani, cată să adaug că uzul de a chema pe autor pe scenă dupe executarea operei sale nu există la Paris, și cea ce s-a făcut pentru Enescu este cu totul excepțional. Am onoarea a înainta Excelenței Voastre aci alăturat extracte dintre cele mai importante ziare ale Parisului în care se dă seamă de acest concert în termenii cei mai elogioși și uneori chiar entuziaști pentru tânărul nostru compatriot”.
George Cretzianu menționa și contribuția susținătorilor tânărului muzician român, Prințesa Elena Bibescu și muzicianul Édouard Colonne, care au intuit geniul enescian și l-au luat sub protecția lor, ajutându-l să se perfecționeze și promovându-l în fața elitei culturale pariziene. Pentru susținerea tânărului George Enescu la începutul drumului afirmării mondiale, diplomatul propunea acordarea unei decorații muzicianului francez Édouard Colonne.

Poema Română, în primă audiţie la Paris şi apoi la Bucureşti

Succesul parizian al primei sale compoziţii de anvergură îl va impune, în mod firesc, pe Enescu opiniei publice româneşti, atât de sensibilă la tot ceea ce venea din spaţiul cultural francez. Nu va fi nici prima, nici ultima oară când recunoaşterea în ţară a valorii unui mare intelectual român va fi consecutivă recunoaşterii sale internaţionale. Prima audiţie bucureşteană a Poemei va avea loc în sala Ateneului Român la 13 martie 1898, sub bagheta autorului însuşi.
Entuziasmul cu care a fost întâmpinată creaţia enesciană a fost nemărginit, criticile fiind pe măsură. Una dintre ele trebuie să-i fi mers sigur la inimă lui Enescu: „În Poema română Enescu ni se înfăţişează în prima desfăşurare mai conştientă a remarcabilului său talent. Am credinţa că violonistul va fi covârşit de compozitor” (E.D. Fagure). Nu e lipsit de interes să menţionăm că finalul măreţ al Poemei române era reprezentat chiar de Imnul Regal al României, motiv pentru care în România comunistă această compoziţie nu a fost niciodată cântată integral, versiunea trunchiată terminându-se brusc printr-o lovitură de timpan.
Una dintre urmările primirii entuziaste de care s-a bucurat Poema română la Bucureşti a fost crearea unui comitet însărcinat cu achiziţionarea unei viori de bună calitate pentru viitoarea activitate concertistică a lui Enescu. Comitetul a reuşit să strângă prin subscripţie publică suma de 9.000 de franci, care, adăugaţi celor 10.000 de franci dăruiţi de tatăl lui Enescu, au permis cumpărarea unei viori Stradivarius în 1899. Coincidenţa face ca, în acelaşi an, Enescu să mai primească o vioară, Bernardel de această dată, drept recompensă pentru premiul I obţinut în cadrul concursului organizat anual de Conservatorul din Paris, competiţie dominată de român printr-o magnifică interpretare a Concertului pentru vioară nr. 3 de Saint-Saëns.
(foto: cu vioara)

Poema nu a fost interpretată pe scena românească între anii 1948 și 1989 din motive politice, întrucât lucrarea se încheie cu acordurile Imnului Regal (Trăiască Regele), imnul național al României între 1884 și 1948. Ea a fost inclusă într-un concert al Filarmonicii din București abia în 1990.

Surse text și foto: https://historia.ro/; https://evenimentulistoric.ro/; Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe; https://www.georgeenescu.ro/.