Machu Picchu

Se întoarse spre dreapta încercând să prindă în vizorul de realitate virtuală naveta spaţială care plana pe deasupra deşertului, armă aruncătorul şi aşteaptă. După exact zece secunde puse în funcţiune teribila lui armă. Fluuum! Apoi, tăcere.

Bebe de la Arsenal zâmbi satisfăcut. Pentru încă un anotimp, deşertul îi rămânea numai şi numai lui. Se putea bucura în continuare de minunatele vietăţi care mişunau în zorii zilei pe suprafeţele sticloase, colorate în roşu, galben şi albastru. Putea să stea la taclale cu şopârlele de pe Titan şi cu scarabeul de pe Venus sau cu Ion Iliescu sau cu Traian Băsescu sau cu Petre Roman sau cu Klaus Iohannis. Avea acolo, în realitatea lui virtuală toate matricele politicienilor români. Se putea tolăni la soare fără să-i pese de imperiali, fără să se scotocească prin buzunarele combinezonului său după diamante.

Plata libertăţii sale. Şi nici un funcţionar n-avea să-l mai bată la cap, timp de un anotimp, să-şi plătească dările către împăratul lumii. Înconjurase deşertul cu o mulţime de câmpuri magnetice cu care teribila lui armă intra în rezonanţă. Ştia că imperialii îşi tot făceau de lucru la margine, încercând să înţeleagă codurile Iui secrete. Râse în sinea lui Bebe de la Arsenal. Doar clona lui ar fi putut să descifreze încâlceala magnetică. Dar, biata de ea zăcea într-un sanatoriu şi scria poezii ciudate pe ziduri şi cânta, fără noimă, un cântecel lunar auzit în timpul Marelui Război. Bebe de la Arsenal îşi aducea bine aminte. Armata imperială îi fugărise pe clonaţi prin catacombe sau îi prăjise cu aruncătoarele de flăcări. Clonaţii se ascundeau acum prin canalizări. Unii dintre ei îi trimiteau lui Bebe de la Arsenal mesaje secrete prin râmele banto. Râmele puteau traversa orice câmp de luptă iradiat şi nici nu se sinchiseau de câmpurile magnetice ale lui Bebe de la Arsenal. Mai tot timpul compuneau muzică. Cântau vitejia în luptă a clonaţilor. Bebe de la Arsenal s-a gândit adeseori că râmele banto aveau o predispoziţie anecdotică şi că cei despre care cântau nu meritau chiar atât de multă atenţie. În felul său, Bebe de la Arsenal era un singuratic. Nu-l prea interesau mişcările de eliberare din Sud şi nici loviturile de la bursă. Multe dintre mesajele clonaţilor îşi găseau sfârşitul în focul pe care Bebe de la Arsenal îl ţinea tot timpul aprins în mijlocul deşertului Nu avea chef să lupte pentru cauza lor. Nici nu-i trecea prin minte să se înroleze. La ce bun?! Dar acum, în plinătatea realității virtuale poate că putea să-și vadă visul cu ochii. Să ajungă la Machu Picchu. Chiar acolo, da. În imensitatea miraculoasă a munților. El singur între ruinele acelei cetăți vestite, ciudate, teribil de ciudate. Acolo, într-o realitate pe deplin reală, departe de pandemii imaginare, departe de serviciile secrete, departe de acoliții președintelui, departe de toți răufăcătorii. El singur, numai el. El și cu spiritul de la Machu Picchu. Șopârlele de pe titan începură să râdă de el. Dar nu, nu erau șopârlele de pe Titan erau Videanu, Udrea, Boc, Ciolacu, Firea, CTP, Gâdea, Cristoiu, Tăriceanu, Ponta, Cataramă și mulți alții. Bebe de la Arsenal închise ochii, coborî val vârtej de pe Machu Picchu și scoase vizorul de realitate virtuală din priză.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.