Magistrații ca avocați ai corupției

Într-o țară ce-și poartă Constituția ca pe o broșă de decor obscen, nu lipsa legilor doare. Nu hârtiile, nu paragrafele, nu textele frumos tipărite. Ci durerea vine din altă parte – din rănile încă deschise ale unei justiții care alege să nu vadă, să nu audă, să nu deranjeze.

Statul român, biet decor de carton al democrației, a fost luat ostatic nu de dușmani externi, ci de propria-i metastază – corupția.

Aceasta nu mai mușcă din colțuri izolate, nu mai sapă prin unghere. A devenit însăși țesătura care leagă instituțiile, bugetele, funcțiile.

De la șantierele părăsite în noroiul promisiunilor, la bugetele stoarse sub pretextul dezvoltării, de la contractele publice trucate la licitațiile formale și controlul formalizat – totul e un spectacol al non-funcționării.
Iar în culise, o piesă mută, cu personaje în robă: justiția.

Căci, dacă sistemul administrativ se poate rupe în bucăți, doar o justiție oarbă cu voia ei permite piesei să continue.
Când parchetele aleg să nu vadă, instanțele să nu judece, iar procurorii să nu ancheteze decât selectiv – nu mai vorbim despre deficiențe, ci despre complicități.
Un pact tăcut, o abținere generalizată, un refuz tăcut de a spune nu corupției – și, mai grav, un da șoptit, juridic și justificat.

Justiția română, din păcat, nu mai e a treia putere în stat. E, adesea, un notar al nedreptății. Uneori, un avocat al celor care fură, alteori, un consilier care redactează tăcerea.

În această țară, corupția nu se teme de lege. Legea se teme de corupție.
Nu din lipsă de articole, ci din lipsă de curaj.
Nu din lipsă de instituții, ci din lipsă de conștiință.

Reforma nu poate începe cu comisii pe hârtie. Reforma trebuie să înceapă din sală, din dosar, din grefă, din hotărâre.
Trebuie să începem prin a cere judecătorilor să nu mai joace rolul avocatului tăcut al sistemului.
Să cerem ca neaplicarea legii să nu mai fie scuzabilă – ci penală.
Să tratăm tergiversarea dreptății ca pe o nouă formă de injustiție.

Pentru că, altfel, în această țară, dreptatea va rămâne un decor electoral.
Adevărul – o idee relativizantă.
Legea – o armă cu două tăișuri, întoarsă mereu spre cei fără apărare.

Când magistrații devin avocați ai tăcerii, nu mai avem justiție, ci o coregrafie a abandonului.

Și-atunci, cei cinstiți vor pleca. Nu doar din dosare, ci din viață.
Vor părăsi nu doar instanțele, ci și speranța.

Iar corupția?
Nu va mai trebui să se ascundă. Va defila în lumină, liniștită, știind că nimeni nu o va deranja, așa cum vedem.

Reforma justiției începe cu o lege simplă: legea răspunderii magistraților.
Fără ea, nu avem justiție.
Avem doar un ceremonial gol, în care vinovații sunt achitați de oboseală, iar adevărul – prescris.