Merită să ne întrebăm: nu aşa a fost mereu în istoria universală, când rupturile au fost radicale? Tocmai de aceea, atmosfera de ură și dezbinare, despre care se spune că ar fi „caracteristică începuturilor revenirii la democrație din anii ‘90“, se cuvine să fie pusă în relație și cu ceea ce se întâmplă acum, ca repetiție. Se repetă doar acum? O simplă privire asupra celor 27 de ani ne arată că un nucleu de neînțelegeri, conflicte, dezbinări, zavistii, răzbunări în spațiul public a traversat întreaga perioadă. Silviu Brucan, cu luciditatea sa confirmată în timp, a dat o explicație care merită mereu și mereu să fie luată în seamă: nepregătirea oamenilor pentru democrație și pentru capitalism (pentru ambele deopotrivă), pe de o parte, și, pe de altă parte, frustrarea foarte puternică și cu resorturi nebănuite a multor intelectuali că n-au avut mai mult curaj, mai multă atitudine liberă în regimul ceaușist, în principal.
În fond, obedienţa și conformismul, compromisurile de toate felurile erau greu de acceptat în conștiința celor care au fost în imaginația lor eroi, dar nu în timpul prezent, ci într-un mereu amânat viitor. Augustin Buzura este personalitatea care a surprins, din păcate, exact această încurcătură a lucrurilor: „Lașii de ieri au devenit curajoșii de astăzi“. Catarsisul ce părea posibil în primele luni de după Revoluție se îndepărta tot mai mult de psihologia publică devenită dinamică și exuberantă, contestatară (pentru că acum se putea), devenită „liberă“, dar nu constructivă, pentru cele două mari provocări: adaptarea la capitalism și acceptarea regulilor jocului democratic. Îmi dau seama că spun banalități, dar istoria faptelor oricărei societăți este alcătuită din astfel de evenimente. Întrebarea pe care și-au pus-o minți realmente lucide, chiar în primele luni ale anului ‘90, a fost cea care, de pildă, a și dat titlul uneia dintre cele mai serioase mărturii despre Revoluția română: „Ce a mers rău?“, a lui Bill McPhierson, participant la cele mai semnificative întâmplări din România din ianuarie până în iunie ‘90. Acel martor avizat – era laureat al Premiului Pulitzer – a sesizat cât de mare și adânc este acest rezervor imens de așteptări ambivalente din psihologia publică autohtonă, cât de ambigue sunt codurile tari ale oamenilor veniți dintr-o ideologie primitivă, încărcată de duplicitate și adaptabilitate (ambele structurând un spațiu al imoralității), și cât de ușor pot fi manipulate conștiințele nepregătite în fața solicitărilor din dublul registru despre care vorbeam.
Ce n-a mers bine? Iată o altă reformulare a întrebării precedente. N-a mers bine construirea spațiului de înțelegere și de consens între diversele grupuri de interese. O minoritate a accentuat (pentru că se putea) nerăbdătoare (toate cotiturile-rupturi sunt grăbite) conflictele, dezacordurile, nepotrivirile, cu tot limbajul corespunzător: unul maniheist, unul menit să perpetueze vrajba, mania, furia. Cu orice preț. Adică cu orice consecințe. Pentru că răspunzători vor fi întotdeauna „ceilalți“, dușmanii politici. Majoritatea blamată de minoritatea activă, cea ieșită în stradă, activă în mass-media, activă în spațiul virtual (devenit tot mai liber), apărea ca fiind, nu rareori, ilegitimă. În această tensiune dintre două forţe asimetrice s-au născut deseori false legitimități, și-a găsit loc multă minciună, s-a structurat insidios multă neîncredere în jocul politic cinstit, în omul onest, în semenul corect, loial, aflat dincolo de calificările partizane. Este o situație cu totul nouă? Ne aflăm în pragul unei noi revoluții?
Al unei schimbări semi-radicale, da, dar nu a uneia violente de tipul lui ‘89. Acum, ne aflăm, poate exagerând puțin comparația, într-un fel de ‘68 francez.
Într-un timp al necesarelor corecturi pentru maturizarea parcursului etosului democratic. Există aici totuși și o altă comparație: cei 27 de ani de acum pot fi puși faţă în faţă cu cei 27 de ani scurși între ‘44 și ‘71, adică între 23 august ‘44 și 7 iulie ‘71 – începutul minirevoluției culturale a regimului ceaușist. Orice comparație nu este un argument. Ca atare, să luăm doar această sugestie: să nu năzuim spre ceva și să nimerim în altceva, nedorit.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.