Mareșalul planetar este dușmanul poporului

Armata? Armata, ca și bătaia, e ruptă din rai. Armata trebuie să mănânce ca să fie vie și nevătămată. Armata are nevoie de războaie ca să fie vie și nevătămată. Așa că mareșalul planetar pornește război prin orice țară are el chef. Poporanii mor ca muștele, mareșalul planetei zice, așa ne păstrăm spiritul vigilent, spiritul războinic, bărbăția și cruzimea. Mareșalul planetar este crud din cale-afară. Uneori, el hăcuie cu mâna lui vreun neisprăvit care îndrăznește să miște-n front. Harști.

Păi nu te joci frate când trec tancurile și avioanele mareșalului planetar. Nu ai scăpare. Nu treci strada, te ascunzi, unde-ți vine mai bine. Acum ce să zic, mareșalul planetar era la o sindrofie ostășească, cu toți generalii din toate armatele lumii. Toți pocneau din cizme, drepți, când trecea mareșalul planetar printre mese. Beți, mâncați, beți, mâncați, zice mareșalul planetar când trece printre mese. Vin niște miniștri timorați, da, bugetul e super, totul e super, armata poate să se joace liniștită de-a războiul.

Păi da, zice mareșalul planetar, avem nevoie de spațiu vital. Ca mâine, poimâine vom cuceri planeta Marte și multe alte planete. Avem un avanpost pe Andromeda, să știți. Toate lumea aprobă din cap, cu fălcile trosnind de-atâtea scoici, de atâția homari, de-atâtea coaste de porc, bine perpelite, la foc strașnic, ostășesc. Mai vin niște colonei, mai vin niște locotenenți, armata planetară e cuprinzătoare și foarte trufașă. Locotenenții se țin braț la braț cu tot felul de prințese, în stradă, poporanii cască gura la ferestrele frumos luminate. Și, dintr-odată, dincolo de podul Grant, se aud niște vociferări, nu știu care, ce nebun, vociferează tare de tot. Mareșalul planetar e dușmanul poporului.

Ei, na, poftim. Îndată, mitraliorii mareșalului planetar scot mitralierele pe geam și trrrrrrr, trag, și trag, și trag în gloata aia de extratereștrii care vociferau așa de nesănătos, acolo, în plină stradă. Unul n-a rămas viu, unul măcar, i-au mitraliat, ce i-au mitraliat, apoi un locotenent a coborât în plină stradă, și-a scos revolverul din toc și i-a împușcat pe toți extratereștrii în cap, unul câte unul, până la ultimul. Și prințesa lui bătea din palme amuzată de cum îi împușca el în cap pe bieții extratereștri. Așa a fost, pot să jur.

Vestea a înconjurat planeta și toată lumea a aprobat această punere exemplară la respect, armata planetară și mareșalul ei planetar merită tot respectul și toată admirația noastră. Asta așa, pe față pentru că… Noi eram atât de disperați! Dar, vai, ne-a venit și nouă apa la moară și am pornit la revoluție. Căci, nu-i așa, avem o meteahnă ciudată şi periculoasă. Ne dedulcim vorbind despre conducătorii lumii din toate timpurile, fie ca despre nişte eroi providenţiali, fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii după interes, pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii după vremuri, dacă nu ne-au făcut un ce interes.

Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii. Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic. Am impresia că de fapt, noi, oamenii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră încastrată în sufletul nostru comun nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi.

Noi, oamenii, ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general, împărat, mareșal, procuror, primar. Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă. Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci, ne arătăm vitejii lui peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul.