Marius Manole: Pentru mine teatrul e „tinereţe fără bătrâneţe”

Numărul 11 al revistei Yorick, (o foarte interesantă revistă online de teatru), se remarcă printr-un interviu excelent cu actorul Marius Manole, semnat de jurnalista & cronicarul teatral Monica Andronescu.M-am întâlnit cu Marius Manole într-o seară, la teatru, după o zi de repetiţii şi înainte de spectacolul „Sinucigaşul”. Cum e Marius Manole? E puţin fragil, puţin duios, puţin revoltat, puţin romantic, puţin trist, puţin ironic… Fumează, vorbeşte cu tine, urcă pe scenă, joacă, trăieşte, totul cu o pasiune şi o forţă molipsitoare. Nu ştiu ce să vă spun despre Marius Manole. Doar să mergeţi să-l vedeţi la teatru… Sau ştiu. E un actor pentru care, dacă n-ar fi existat, teatrul ar fi trebuit inventat. (M.A.)

De ce te-ai apucat de teatru?

Din clasa întâi am făcut teatru. Întâmplător am ajuns la clubul copiilor din Iaşi. Taică-meu luase un aparat de fotografiat şi m-am dus la cercul de foto. Doar că eram mulţi copii, vreo 50, şi existau doi profesori, unul de foto şi unul de teatru. Nu ne-au mai întrebat unde vrem, ne-au împărţit în două… Şi eu am nimerit în grupa de la teatru. Cum eram un copil foarte timid pe timpul acela, n-am avut curaj să zic că eu nu vreau la teatru. Şi am rămas acolo. Aşa a început toată povestea.

Care e prima ta amintire legată de teatru?

Acolo e. Când m-am urcat pe scenă şi a trebuit să cânt un cântec. Ne-au urcat pe scenă pe rând, era o sală plină cu vreo 30 de copii. Eu am cântat „Trei culori cunosc pe lume”. Atâta cântec ştiam eu şi atâtea culori… Mi-amintesc că am avut foarte mari emoţii. A fost prima dată când am avut emoţii pe o scenă de teatru: scena de la Clubul Copiilor din Iaşi.

Cum arăta Iaşiul în copilăria ta?

Ţin minte că era un oraş foarte verde, cu mulţi copii. Cu Palatul Culturii, cu Copoul, cu Teatrul Naţional pe lângă care ne jucam, cu Teatrul de Vară care nu mai există, cu dealul de lângă Teatrul Copiilor care nu mai există nici el, cu Orăşelul Copiilor care nu mai există, cu patinoarul care nu mai există, cu Sala Sporturilor care există, dar nu se mai face nimic în ea. Cu celebrul Bahlui, care străbate oraşul, cu gara din Iaşi, un loc care mă fascina… Cu parcul de lângă bloc care nu mai există nici el, unde mi-am spart capul de trei ori în scrânciob…

Care e prima dezamăgire legată de teatru?

N-am avut un eveniment care să mă marcheze foarte puternic negativ. Dezamăgirea mea mare e acum, în momentul ăsta. Pentru că în teatru lucrurile nu mai funcţionează nicicum, a devenit ceva foarte mercantil. Nu mai are poezie, nu mai are farmec, mister. E o chestie aşa… toată lumea aleargă după bani, toată lumea vine la repetiţii în fugă… parcă nu mai e bucuria aia de la repetiţii, să te întâlneşti, să repeţi, să descoperi, să cauţi. Toată lumea e disperată după bani şi e şi normal să fie aşa. Pentru că actorii au salarii foarte mici şi trebuie să trăiască. Cât să faci artă din dragoste? Nu prea poţi foarte mult timp, pentru că dacă ai un copil acasă nu mai faci deloc. Când trebuie să împrumuţi cinci sute de mii ca să-i cumperi copilului cadou de Crăciun nu cred că mai e interesant teatrul… Perioada asta în teatru, în România de azi, pentru mine e o foarte mare dezamăgire.

Ai făcut compromisuri?

(…)

Citește interviul integral pe  Yorick.ro.