Martin Amis: Când va deveni insuportabil, aș prefera un martini și o injecție letală

Scriitorul britanic Martin Amis, prezent la clubul de carte Guardian, vorbește despre romanul său din 1991 “Săgeata timpului” și, pornind de la carte, face câteva afirmații tari despre eutanasie.Pornind de la cartea sa, care tratează într-o manieră specială Holocaustul, întrebat de cititorii Guardian dacă personajul său principal chiar credea că respectvele campusuri de eutanasiere sunt și metodă de întinerire a populației, controversatul scriitor spune că da, personajul său chiar credea acest lucru, deși critica literară preferă să citeze acest pasaj ca mostră de satiră.

În răspunsurile sale pentru Guardian, scriitorul britanic amestecă umorul dement și cinismul cu adevăruri crude declarându-se “fan al eutanasiei”. „E ceva utopic, firește, n-o să devină niciodată o practică, continuă el, sau nu în viitorul apropiat. Și nu uitați că nu-s prea departe de vârsta la care să mă vizeze așa ceva. Ideea, existențialist vorbind, ca cineva să mă ajute, în ultimele luni de viață, să scap, cineva apropiat stând alături cu o injecție cu morfină în timp ce urlu de nu mai știu de mine, nu mi se pare mai înspăimântătoare ca gândul că nu există nici o scăpare. Când ai ajuns la 70 de ani și te simți ca și cum ai căra permanent un autobuz în spinare…"

Cât despre posibilitatea legalizării, scriitorul declară “Constituția e plină de reminsecențe ale religiei creștine care condiționează drepturile omului”. “Doar că o regândire a unei astfel de practici va deveni iminentă odată cu distorsiunea demografica impresionantă numită -mai în glumă, mai în serios – tsunami de argint, care ne pândește, cauzată de generația mea, familii cu 2-3 copii, care vor ajunge curând de vârsta a treia.

Și bătrâni dezagreabili ca mine vor împuți clinicile conducând la un – mi-ar plăcea să cred – război civil între bătrâni și generația tânără plină de resentimente. În cele mai îndrăznețe fantezii ale mele mă văd un astfel de războinic, într-un scaun cu rotile cu GPS, provocând mari stricăciuni tinerilor, dar lăsând gluma la o parte, temperamental vorbind, când va deveni isuportabil, aș prefera un martini și o injecție letală.

Nu văd nici un rost ca un o om să mai continue să trăiască chiar și un minunt după ce nu mai are mintea întreagă. E jalnic. Iar a fi om înseamnă a avea o anumită doză de demnitate. Și nu văd această demnitate în cei loviți de demență. Nici ei n-o văd. Iris Murdoch și Saul Bellow, doi oameni pe care îi cunosc și care au căzut victime ale bolii Alzheimer acum sunt îngroziți, Dame Judi Danch face un un rol minunat înterpretând-o pe Iris terifiată de ravagiile bolii, și peste trei luni se uită la televizor și are o zi bună, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pe măsură ce evoluează, boala anulează conștientizarea pierderii, așa că nu mai știi de la un punct cine erai și ce puteai face cu mintea ta. Sunt mai multe feluri în care viața poate aluneca în dimensiunea negativă, negativul temperat mai e cum mai e, dar dimensiunea negativă acută nu cred că ar trebui să fie suportată de nimeni”, mai spune Martin Amis pentru Guardian.