Mearsheimer: Cine a provocat războiul din Ucraina?

”Răspunsul la întrebarea cine este responsabil pentru războiul din Ucraina contează enorm, pentru că războiul a fost un dezastru – în primul rând pentru că Ucraina a fost ruinată, pentru că a pierdut oameni și teritorii. Desigur, și Rusia a plătit scump în vieți omenești. La nivel strategic, relațiile dintre Rusia și Europa, pentru a nu mai vorbi despre relațiile dintre Rusia și Ucraina, au fost otrăvite pe termen lung, ceea ce înseamnă că riscul unui mare război în Europa va fi prezent mult timp după ce conflictul din Ucraina va fi înghețat. Cine este responsabil pentru acest dezastru este o întrebare care nu va dispărea și va deveni tot mai importanta pe măsură ace tot mai mulți oameni vor deveni conștienți de acest dezastru”, scrie John J. Mearsheimer, profesor de relații internaționale  la Chicago University

Preconcepția Vestului este că Vladimir Putin este responsabil pentru acest război, că invazia rusă a urmărit cucerirea întregii Ucraine și apoi a altor state din Europa de Est, pe modelul URSS de după al Doilea Război Mondial. Prin urmare, Putin este cea mai mare amenințare la adresa Vestului și trebuie contracarat cu forță. Pe scurt, Putin este un imperialist care are un plan conceput în tradiția rusa.

Argumentul alternativ, cu care mă identific și care este în minoritate în Vest, este că războiul a fost provocat de SUA și aliații lor. Nu putem nega că Rusia a invadat Ucraina și că a început războiul. Însă principala cauză a conflictului este decizia NATO de a primi Ucraina în rândurile sale, iar asta este o amenințare existențială pentru liderii ruși, amenințare ce trebuie eliminată. Extinderea NATO este parte dintr-o strategie mai amplă de a face din Ucraina un bastion la granița Rusiei. Primirea Ucrainei în UE și susținerea unei revoluții colorate în Ucraina – cu transformarea țării într-o democrație liberală – sunt celelalte elemente ale strategiei. Liderii ruși se rem de toate aceste trei obiective, însă de extinderea NATO se tem cel mai mult. Din acest motiv, Rusia a lansat un atac preventiv, pe 24 februarie 2024.

Dezbaterea despre responsabilitatea începerii războiului s-a încins când lideri precum Donald Trump au spus că este vorba despre extinderea NATO. Asemenea comentarii au primit replici feroce de la susținătorii ideilor preconcepute. Este de amintit că până și fostul secretar general NATO  Jens Stoltenberg a spus de două ori în ultimul an că ”președintele Putin a început războiul acesta pentru că dorea să închidă ușa NATO și să refuze dreptul Ucrainei de a-și alege singură calea”. Aproape nimeni din Vest nu a reacționat la faptul remarcabil că secretarul general NATO a recunoscut cauza războiului. Și nu și-a retras declarațiile.

Mai jos sunt câteva argumente care susțin ideea că Putin a atacat Ucraina nu pentru că este un imperialist care vrea să anexeze această țară, ci din cauza ca extinderii NATO spre Est și a acțiunilor Vestului de a transforma Ucraina în bastion occidental la granița Rusiei.

1.      Nu este nicio dovadă de dinainte de 24 februarie 2022 că Putin ar fi dorit să cucerească Ucraina și să o încorporeze în Federația Rusă. Nimic din ce a declarat sau a scris Putin nu dovedește că-și dorea ocuparea Ucrainei.

Pentru a demonstra asta, susținătorii acestei teze ar trebui arate că Putin a considerat că este sun scop dezirabil, că este fezabil și că a intenționat să urmărească acest scop. Nu există nicio dovadă publică în acest sens. Dimpotrivă, sunt multe dovezi că Putin a recunoscut Ucraina ca stat independent. Dar sunt și declarații în care Putin arată că Rusia nu se poate simți sigură, nu se poate dezvolta și exista cu ”un pericol permanent care provine de pe teritoriul de astăzi al Ucrainei”. Putin nu era interesat să anexeze Ucraina, ci să se asigure că Ucraina nu va deveni o trambulină pentru potențiale agresiunii occidentale împotriva Rusiei.

2.      Nu există dovezi că Putin pregătea un guvern marionetă care să fie instalat în Ucraina, că ar fi cultivat lideri pro-ruși la Kiev sau că ar fi urmărit acțiuni care să facă posibilă integrarea întregului teritoriu ucrainean în Federația Rusa.

3.      Putin nu a avut nici pe departe numărul necesar de militari pentru a cuceri Ucraina. Am estimat că armata rusă a pornit invazia în Ucraina cu 190.000 de militari. Însă generalul Oleksandr Sîrski a declarat recent că ofensiva rusă a început cu doar 100.000 de militari. Ucraina nu putea fi absorbită de Rusia nici cu 100.000, nici cu 190.000 de militari. În septembrie 1939, Germania a invadat vestul Poloniei cu o armata de 1,5 milioane de militari. Or, Ucraina are o suprafață de trei ori mai mare și are o populație de două ori mai mare decât Polonia în 1939.

Lăsând cifrele la o parte, armata rusă era pregătită pentru apărare, nu pentru invadarea unei țări. Nu era o armată cu care să poți cuceri întreaga Ucraina, necum să ameninți restul Europei. Iar calitatea forțelor lasă mult de dorit.

Unii pot spune că liderii ruși s-au gândit că armata Ucrainei este atât de mică, încât va ceda și vor putea ocupa întreaga țară. De fapt, Putin și locotenenții săi știau bine că SUA și aliații europeni au înarmat și antrenat arata ucraineana încă de la începutul crizei, pe 22 februarie 2014. Marea temere a Moscovei era că Ucraina va deveni membru de facto al NATO. Liderii ruși au putut studia armata ucraineană, care era mai mare decât forța de invazie, în timpul luptelor din Donbas, între 2014 și 2022.

4.      În lunile premergătoare războiului, Putin a încercat să găsească o soluție diplomatică. Pe 7 decembrie 2021, Putin le-a trimis o scrisoare președintelui SUA și secretarului general NATO, propunând o soluție bazată pe garanții scrise: 1. Ucraina nu va adera la NATO; 2. Lângă granițele ruse nu vor fi desfășurate arme ofensive; 3. Trupele și echipamentul NATO din Europa de Est va fi mutat pe frontierele NATO din 1997, în Europa de Vest. Dincolo de fezabilitatea unei înțelegeri pornind de la solicitările lui Putin, pe care SUA au refuzat să negocieze, asta arată că Rusia a încercat cel puțin să evite războiul.

5.      Imediat după începerea invaziei, Rusia a solicitat Ucrainei să înceapă negocieri de pace și să găsească un modus vivendi. Negocierile au început în Belarus, la patru zile de la intrarea trupelor ruse in Ucraina. Negocierile din Belarus au fost înlocuite cu cele din Israel și apoi cu cele din Turcia. Rusia a negociat serios și nu a urmărit anexarea Ucrainei, cu excepția Crimeii (anexată în 2014) și poate a unor zone din Donbas. Negocierile au fost abandonate de Ucraina, la presiunile SUA și Marii Britanii. Putin a declarat că, în timpul negocierilor, i s-a solicitat să îndepărteze trupele din preajma Kievului și a luat această decizie ca dovadă de bunăvoință. Niciun guvern vestic nu a infirmat această afirmație a lui Putin.

6.      Lăsând Ucraina la o parte, nu există nicio dovadă că Putin s-a gândit la ocuparea altor țări din Europa de Est. Armata rusă nu este suficient de mare pentru a ocupa Ucraina, cu atât mai puțin pentru a ocupa statele baltice, Polonia și România. În plus, acestea sunt țări NATO, ceea ce înseamnă aproape sigur război cu SUA și aliații.

7.      Aproape nimeni din Vest nu a susținut că Putin are ambiții imperiale începând de la preluarea puterii, în 2000, și până la criza din Ucraina, în februarie 2014. Din acest moment, el a devenit brusc un agresor imperialist. De ce? Pentru că liderii vestici aveau nevoie de motive pentru a-l acuza că a provocat întreaga criză.

Fostul ambasador american la Moscova Michael McFaul, un susținător înfocat al Ucrainei, nota că anexarea Crimeii de către Rusia, în 2014, nu a fost planificată înainte de începerea crizei; a fost o reacție impulsivă la lovitura de stat împotriva liderului pro-rus de la Kiev. Pe scurt, expansiunea NATO nu intenționa să îndiguiască amenințarea rusă, pentru că Vestul nu considera atunci că există o asemenea amenințare. Abia după aceea SUA și aliații au început să-l descrie pe Putin ca pe un lider periculos, cu ambiții imperiale, și să spună că Rusia este o amenințare pe care NATO trebuie să o controleze. Această schimbare a retoricii acea un scop: să permită Vestului să-l acuze pe Putin pentru acea criză și să absolve Occidentul de responsabilitate.

S-a vorbit mult despre tradiția expansionistă a Rusiei. Aplecarea către agresiune nu este pusă pe seama mediului extern, ci pe forțele interne din Rusia, lucru care i-ar face pe liderii ruși, oricare ar fi ei, să acționeze violent împotriva vecinilor. Sunt doua proleme cu această teză. Cauza unui asemenea comportament nu este identificabilă. Este ca și cum ar fi în AND-ul rușilor. Același lucru s-a spus cândva despre germani, care au fost portretizați ca agresori congenitali. Asemenea argumente nu sunt luate în serios în lumea academică. Apoi, în intervalul 1991-2014 nimeni din Vest nu a spus despre Rusia că ar fi o putere agresivă. În afară de Polonia și statele baltice, frica de Rusia nu a fost prezentă în țările est-europene. Este limpede că apariția acestei teze a Rusiei agresoare a fost un motiv pentru a acuza Rusia pentru războiul din Ucraina.

Trei motive majore pentru a gândi că extinderea NATO a fost principala cauză a războiului din Ucraina.

1.      Toți liderii ruși au repetat, înainte de începerea războiului, că au văzut extinderea NATO în Ucraina ca o amenințare existențială care trebuie eliminată.

Unii spun că argumentul temerilor Rusiei este nefondat, pentru că nu existau șanse ca Ucraina să adere la NATO pe termen mediu, poate niciodată. Apoi, chiar dacă Ucraina ar deveni membru NATO, aceasta nu ar fi o amenințare, pentru că NATO este o alianță defensivă. Astfel, extinderea NATO nu ar fi cauza crizei și a războiului actual.

Teza de mai sus este falsă. De fapt, răspunsul Vestului la evenimentele din 2014 a fost să insiste și mai mult pe strategia de a aduce Ucraina mai aproape de NATO. Alianța a început să antreneze armata Ucrainei în 2014, cu câte 10.000 de militari antrenați în fiecare an. În decembrie 2017, administrația Trump a decis să ofere Kievului ”arme defensive”. Alte țări NATO au început să trimită arme în Ucraina. Apoi, armata, forțele aeriene și marina militară a Ucrainei au început să ia parte la exerciții militare NATO. Înarmarea Ucrainei de către Vest explică în bună măsură de ce armata ucraineană s-a comportat atât de bine împotriva Rusiei, în primul an al războiului. După cum scria Wall Street Journal: ”Secretul succesului militar al Ucrainei: anii de antrenament NATO”.

Apoi, președintele Biden, care a venit la Casa Albă în ianuarie 2021, a fost mereu pentru aderarea Ucrainei la NATO și extrem de dur la adresa Rusiei. Iar președintele Zelenski a fost ales, în martie 2019, pe o platformă care vorbea despre aderarea țării la NATO și poziția radicală față de Rusia. Prin urmare, la finalul anului 2021 erau puține îndoieli că Ucraina va adera la NATO. Însă susținătorii acestei extinderi a Alianței spun că Moscova nu ar fi trebuit să se preocupe, pentru că ”NATO este o alianță defensivă și nu amenință Rusia”. Însă Putin și alți lideri ruși nu gândesc la fel despre NATO, iar ceea ce ei cred este ceea ce contează cu adevărat. Pe scurt, este limpede că Moscova a văzut aderarea Ucrainei la NATO ca pe o amenințare existențială care nu trebuie să se concretizeze.

2.      Un număr important de personalități influente din Vest au recunoscut, înainte de război, că extinderea NATO – în special în Ucraina – va fi văzuta de liderii ruși ca o amenințare mortală și că, în cele din urmă, asta va duce la dezastru.

William Burns, actualul director CIA, care era ambasador la Moscova la momentul summitului NATO de la București, în aprilie 2008, i-a scris secretarului de Stat de atunci, Condoleezza Rice, despre modul în care rușii văd aderarea Ucrainei la NATO. ”Intrarea Ucrainei în NATO este cea mai mare dintre liniile roșii pentru elita rusă (nu doar Putin). În peste doi ani si jumătate de discuții cu importanți actori din Rusia, de la trăgătorii de sfori din culisele Kremlinului și până la cei mai duri critici liberali ai lui Putin, nu am întâlnit pe cineva care să vadă aderarea Ucrainei la NATO altfel decât o amenințare la adresa intereselor Rusiei”. NATO, scria Burns, ”ar fi văzut ca alianța care aruncă mănușa. Rusia de azi va răspunde. Relațiile ruso-ucrainene vor îngheța. Se va crea solul fertil pentru amestecul rus în Crimeea și în estul Ucrainei”.

La Summitul de la București, cancelarul Angela Merkel și președintele Nicolas Sarkozy s-au opus aderării Ucrainei, pentru că au înțeles că asta ar alerta și înfuria Rusia. Merkel a explicat recent: ”Eram foarte sigură că Putin nu va lăsa să se întâmple așa ceva. Din perspectiva lui, asta era o declarație de război”.

Întorcându-ne cu ani în urmă, mulți strategi americani s-au opus deciziei lui Bill Clinton de a extinde NATO. Înțelegeau că liderii ruși vor vedea asta ca pe o amenințare la adresa intereselor vitale și că această politică va duce la dezastru. Pe lista oponenților erau George Kennan, William Perry, secretarul Apărării, generalul John Shalikashvili, șeful statului major interarme, Robert McNamara, Richatd Pipes, Jack Matlock, Paul Nitze, Robert Gates.

Logica poziției lui Putin este clară pentru americani, care au aplicat mereu Doctrina Monroe, care arată că nicio mare putere aflată la mare distanță nu va putea să încheie o alianță cu o țară din Emisfera Vestică și să-și desfășoare trupele aici. SUA ar vedea o asemenea mișcare ca o amenințare existențială și ar face totul pentru a elimina pericolul. Asta s-a întâmplat în timpul crizei rachetelor din Cuba, în 1962, când președintele Kennedy le-a spus sovieticilor să mute rachetele cu focoase nucleare de acolo. Putin este influențat de aceeași logică. Până la urmă, marile puteri nu vor ca alte mari puteri sa intre în curtea lor.

3.      Centralitatea temerii profunde a Rusiei că Ucraina va adera la NATO este ilustrată de două evoluții care au avut loc de la începutul războiului.

În timpul negocierilor de la Istanbul, imediat după începerea invaziei, rușii au spus clar că Ucraina trebuie sa accepte ”neutralitatea permanentă” și ca nu va putea adera la NATO. Ucrainenii au acceptat cererea Rusiei fără să se opună prea mult, pentru că știau că altfel negocierile ar fi imposibile. Apoi, pe 14 iunie 2024, Putin a prezentat două condiții pentru încetarea focului și începerea negocierilor de pace. Una dintre condiții este ca Kievul să declare ”oficial” că ”va abandona planurile de aderare la NATO”.

Niciuna dintre aceste evoluții nu este surprinzătoare, pentru că Rusia a văzut mereu aderarea Ucrainei la NATO ca o amenințare existențială care trebuie eliminată cu orice preț. Această logică este forța motrice a războiului din Ucraina.

În cele din urmă, din poziția Rusiei la negocierile de la Istanbul și din comentariile din 2024 ale lui Putin despre începerea războiului reiese limpede că nu este interesat să cucerească întreaga Ucraina și să o anexeze la Rusia.