„Medicina nu poate fi programată şi nici accesul la ea nu poate fi limitat”

Lumea în care trăim aşază sub reflectoare personalităţi care aparţin puterii politice, scenei şi ecranului unde actorii devin eroii discuţiilor noastre pasionante. Ajungem să disecăm până la milimetru viaţa şi spusele lor în discuţii private ce izbucnesc după buletinele de ştiri, transmisiunile de la Parlament. Există profesii pe lângă care trecem mult prea dezinvolt şi iresponsabil. Precum aceea a medicilor, a dascălilor, deveniţi în democraţia noastră dâmboviţeană manta de vreme grea uitată în cuiul tranziţiilor şi reformelor aşa-zise. Nu există viaţă de om în care să nu descoperi prezenţa doctorului în rolul de personaj principal, salvator, de când ne naştem.

Cu aceste gânduri am început dialogul cu medicul primar Şerban Rădulescu, în ideea de a oferi cititorilor o întâlnire esenţială, menită să ne facă să reflectăm asupra actului medical în România. Mai ales acum când are loc un adevărat exod al cadrelor medicale şi medicilor internişti şi specialişti, ce părăsesc România pentru a lucra în ţările Comunităţii Europene şi oriunde sunt mai bine motivaţi profesional şi material. Chiar dacă fiind sănătoşi tun, cum spune o vorbă românească, acest subiect nu ne poate fi străin. Desigur, cu toţii ar trebui să le mulţumim acestor oameni care ne vindecă, găsind leacul sănătăţii noastre şi adeseori miracolul supravieţuirii. E un gest de bun-simţ minim să ne împotrivim acestui tăvălug împotriva medicilor şi spitalelor. Nu putem renunţa la gândul de a crea şi consolida un sistem coerent de asigurări de sănătate în România pe care pacienţii şi populaţia unei ţări, cu toate generaţiile şi indicii de sănătate să se poată baza, fără spaima că mâine găseşte în loc de spitale, aziluri, unde nu de asta are nevoie. Sau găseşte spitalele golite de medici şi trebuie să practice turismul medical, în căutarea tratamentelor şi vindecării în afara graniţelor. Dialogul pe care l-am purtat cu doctorul Şerban Rădulescu a atins o mulţime din întrebările pe care ni le punem mulţi dintre noi despre sănătate, boli, accesul la îngrijirea medicală, calitatea şi remunerarea serviciilor medicale, accesul la medicamente. Şi de câte ori gândul ne poartă către cei dragi le urăm sănătate, apoi iubire şi apoi prosperitate. Iată trei valori indispensabile binelui şi frumosului din vieţile noastre despre care veţi afla multe adevăruri şi taine. „Mens sana in corpore sano” e mai mult decât un aforism străvechi, este cheia unei existenţe umane plenare, demne şi fericite. Pentru medicii care ne îngrijesc, unii somităţi, alţii purtaţi în rugăciuni de recunoştinţa pacienţilor lor, nu construim un Bulevard cu stele pentru VIP-uri. Deşi de ei atârnă pe pământ steaua noastră norocoasă la întâlnirea cu bolile şi prevenirea lor cât mai responsabil şi lucid asumată.

Îngerii păzitori ai sănătăţii noastre

– Ce v-a determinat să alegeţi această profesie?

– Poate să fie şi destinul. Părinţii mei, medici, îmi povesteau că atunci când aveam trei-patru ani, deci nu puteam să înţeleg foarte multe din ce se întâmpla în casă, încercam, dacă cineva era răcit, să-i ofer o aspirină, să-l întreb ce-l doare. Sunt un iubitor de animale. Am făcut liceul real, cu posibilităţi de a urma o facultate tehnică, deoarece eram interesat de ştiinţele exacte. Am şi o anumită îndemânare şi înclinare pentru tehnică, dar mi-a lipsit pasiunea de a urma această direcţie. Dorinţa de a alina suferinţa m-a făcut să am răbdare, să mă pun în pielea bolnavului şi am încercat să mă modelez şi în acelaşi timp să fiu flexibil, să stabilesc o comunicare şi cu bolnavii recalcitranţi, şi cu cei neîncrezători, şi cu cei speriaţi. De la tatăl meu am deprins un lucru care m-a ajutat în viaţă şi în profesie. Dacă nu stabileşti o comunicare cu un pacient, mai bine recomandă-i un alt coleg. Şi mi s-a întâmplat, la începutul profesiei, chiar să fac acest lucru, dându-mi seama că eu nu am resursa interioară să intru pe aceeaşi lungime de undă cu un anume pacient.

– Fiecare persoană s-a confruntat cu nenumărate eşecuri şi obstacole temporare şi chiar înfrângeri în timpul vieţii sale. Dar ceea ce i-a asigurat succesul a fost abilitatea de a răspunde pozitiv şi constructiv la acele înfrângeri şi de a-şi reveni. „Dacă nu faci lucrul de care te temi, teama îţi va controla viaţa”, mărturisea actorul Glenn Ford, ieşit dintr-o boală dificilă. Este aproape ca şi cum teama ar fi mânuitorul de păpuşi, iar tu eşti păpuşa. Dacă le permiţi temerilor să existe prea mult timp, vor tinde să crească mereu şi într-un final vor ajunge să-ţi acapareze toată gândirea. Reuşiţi mereu, cu calm, să transmiteţi pacienţilor dumneavoastră forţa de a nu se lăsa înfrânţi. Ce rol are gândirea pozitivă în viaţa unui bolnav?

– De fiecare dată când vei gândi negativ, inima ta bate mai tare, iar stomacul este cuprins de crampe. Nu vei reuşi să dormi bine noaptea. Frica îţi va afecta sănătatea, fericirea şi relaţiile. Un medic este performant când reuşeşte să capteze încrederea pacientului. Este un lucru pe care l-am învăţat de la părinţii mei, care au fost medici. În primul rând, trebuie să stabileşti o comunicare emoţională, afectivă cu pacientul, pentru ca acesta să treacă peste barierele de convenienţă, de cultură şi să-şi deschidă sufletul. Să-ţi povestească cu cuvintele lui ce-l doare. În acel moment poţi afla ce are, poţi pune un diagnostic, poţi să-l determini să facă ceea ce trebuie. Lucruri care de multe ori nu sunt plăcute, nu sunt ieftine, dar sunt absolut obligatorii pentru sănătatea lui. Dacă intri în panică, dacă nu ai răbdare să-i explici pacientului ce se întâmplă cu el, intră şi el în panică, iar tu, ca medic, mai bine te laşi de meserie. Omul bolnav are o psihologie deosebită. Boala lui, care pentru tine s-ar putea să fie banală, pentru el e cea mai importantă, pentru că nu ştie ce se poate întâmpla, cum poate evolua, care este riscul vital. A existat un caz care m-a convins că starea emoţională, pozitivă sau negativă, are o importanţă fenomenală în evoluţia bolilor. Am avut două paciente cu neoplasm de sân, amândouă în acelaşi stadiu. Una era pozitivă, tonică, vedea în permanenţă jumătatea plină a paharului, luptătoare, veselă. Cealaltă cu un fond depresiv. Cea depresivă s-a pierdut, cealaltă a supravieţuit peste 25 de ani. Nu trebuie să minţi pacientul, să-i dai speranţe deşarte, dar trebuie să-i oferi elementele reale de şansă şi să-l convingi să lupte. Ar trebui să gândim că fiecare zi e un dar de la Dumnezeu.

– Se spunea că doctorul este la fel ca un preot. Care este astăzi viziunea asupra medicului, în societatea noastră în care respectul pentru această profesie atât de dificilă şi de zbuciumată pare să fi dispărut?

– Preotul se ocupă de partea de suflet a omului şi medicul se ocupă de corp. Amândoi lucrează şi sunt în slujba întreţinerii unui spirit sănătos într-un corp sănătos. În ultimii ani, respectul faţă de profesia noastră s-a degradat. S-a întâmplat, chiar odată cu instaurarea sistemului de asigurări de sănătate, cu constrângerile în acordarea unui serviciu medical necesar populaţiei, care este amputat, diminuat prin constrângerile sistemului social. După părerea mea, în România, sistemul de asigurări sociale de sănătate nu aduce un beneficiu nimănui. Nici pacientului, care nu reuşeşte să îşi primească un minimum eficient de serviciu medical, nici medicului. Avem o populaţie cu multe probleme, cu un nivel de educaţie sanitară precar. Nu există o corelare între nevoile acesteia şi ceea ce trebuie să asigure sistemul social. În toată lumea, acolo unde sistemul de asigurări funcţionează, pe lângă colectarea de fonduri de la populaţie, care este, de fapt, un fond privat, şi care nu este suficientă nicăieri, intervine bugetul de stat, pentru a asigura un minimum necesar şi coerent de servicii. Populaţia este nemulţumită pentru că asigurările de sănătate n-au reuşit să-şi pună în funcţiune un mecanism de servicii. S-au bulversat şi s-au diminuat nişte profesii, nişte specialităţi. Actualmente toată greutatea cade pe spatele medicului de familie, care trebuie să aibă grijă de la copilul de 5 zile, externat după naştere, până la vârstnicul de 80-90 de ani. Este foarte greu să laşi pe spatele unui singur om toată medicina. Nu există segmentul pre-spital bine organizat, cu diverşi specialişti – cardiolog, endocrinolog. Mai mult, importanţa calităţii actului medical prestat de un specialist nu este luată în calcul. A dispărut veriga intermediară, aşa încât pacientul, de la medicul de familie, se adresează direct spitalului. Nu este stimulată organizarea sistemului ambulatoriu. Desigur, calitatea medicului de familie există, dar ea nu poate fi aceeaşi la nivelul tuturor specialităţilor. De aceea populaţia este nemulţumită, este pornită împotriva medicului pentru că oamenii spun „noi plătim!”, dar de fapt nu plătesc nimic. Medicul este plătit ulterior prestaţiei, care este frânată de mecanismul de decontare, impus de sistemul de asigurări sociale.

– Care sunt primele trei specialităţi cu care vă puteţi mândri în această clinică?

– Secţia de dializă, prima din România în afara unui spital, chirurgia ambulatorie, unde suntem pionieri în România. Este mică, cu o plajă limitată, chirurgie de o zi, dar acum facem intervenţii mai complexe, chiar operaţii de colecist. Apoi, chirurgia oftalmologică.

Uneori este mai grav ceea ce nu doare

Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament

– Ca medic generalist, care sunt principalele afecţiuni cu care vă confruntaţi în ultima vreme?

– Eu sunt medic primar în boli interne, deci un fel de medic de familie super perfecţionat. Din păcate, medicina internă începe să dispară, pentru că apar specialiştii în cardiologie, gastro-enterologie, reumatologie, nefrologie, neurologie…, fiecare ultraspecializat. Dar organismul este un tot, există o corelare şi este foarte greu să ajungi întotdeauna la un diagnostic de performanţă dacă nu ai o viziune de ansamblu. Pot spune cu tristeţe că au crescut într-un ritm alarmant afecţiunile oncologice. Astăzi plătim tributul Cernobîlului, în ceea ce priveşte cancerul tiroidian, care apare la vârste foarte coborâte, din păcate. Explozia mare este de cancer de colon.

– La noi, cancerul de colon afectează anual, spun statisticile, peste 8.700 de români. Aproximativ 20% dintre pacienţi sunt, în momentul diagnosticării, deja în faza metastazică a bolii. Să mai amintim că 56.000 de persoane mor anual din cauza acestei maladii în SUA, iar rata mortalităţii în Europa depăşeşte 100.000 de pacienţi…

– După părerea mea, este rezultatul unei alimentaţii neadecvate, chimizate excesiv, cu substanţe unele cunoscute ca având potenţial oncogen. Nu mâncăm sănătos. Mă îngrijorează mai ales această parte oncologică pe care o putem susţine şi trata cu mare greutate. Explozia apare şi în bolile cardio-vasculare. Cu patruzeci de ani în urmă, infarcturile sub 40 de ani erau rarisime. Infarctul miocardic apărea de obicei după 50-55 de ani. Acum vârsta a coborât spre 35 de ani. Ritmul de viaţă foarte intens, faptul că populaţia noastră nu s-a adaptat la societatea democratică, la libera concurenţă, că sunt foarte mulţi tineri care fac eforturi fizice şi intelectuale uneori de nebănuit, ce depăşesc posibilităţile de adaptare ale organismului, explică fenomenul. Am avut cazul unei tinere care a murit pur şi simplu de epuizare. Nu ne odihnim cum trebuie, nu respectăm mesele, mâncăm prost şi suntem într-un continuu stres al zilei de mâine. Un stres înfiorător, care nu te lasă nici să-ţi faci profesia, nici să-ţi urmăreşti un plan de stabilitate personal şi de familie în perspectivă imediată şi medie, care are un mare rol în îmbolnăvirea populaţiei: diabetul, bolile cardio-vasculare, neoplasmele, rezistenţa slabă la infecţii. Dar echilibrul stării de sănătate este influenţat, în afara agresiunilor alimentare şi psihice, şi de agresiunile infecţioase, insidioase, de cele natură chimică sau, uneori, de natură imunologică.

– Un alt factor din ce în ce mai agresiv, ştim cu toţii, este hipertensiunea arterială, care afectează un număr semnificativ de oameni.

– În mod normal, într-o populaţie informată, fiecare om ar trebui o dată pe an să treacă pe la medic pentru un control minim: tensiunea, electrocardiograma, colesterolul, ureea, creatinina, hemograma şi transaminazele. Acestea sunt analizele care pot arăta dacă organele vitale, cordul, ficatul, rinichiul, sunt în stare bună de funcţionare sau nu. Din păcate, afecţiunile cronice cu efect de multe ori letal încep fără simptome. Netrecând pe la medic, omul nu ştie că suferă de o insuficienţă renală, de o disfuncţie hepatică… Am văzut la tineri sindroame de citoliză hepatică, care nu dor, nu înţeapă, nu ameţesc, nu dau greaţă, dar care înseamnă o suferinţă hepatică cauzată de Coca-Cola, de alimentaţia „McDonald’s”… Din păcate, nu tot ceea ce ne doare este grav. Uneori este mai grav ceea ce nu doare. Am avut foarte mulţi pacienţi la care am descoperit diabet în formă avansată, insuficienţe renale, care sunt mute, dar care duc sigur la dializă, la necesitatea unui transplant renal la care mulţi pacienţi nu au acces şi care nu întotdeuna reuşeşte, pentru că în medicină nu există nicio metodă, niciun diagnostic şi niciun tratament eficient 100%. Ceea ce se operează este vindecat chirurgical, strict local, dar nu şi suferinţa generală care poate a dus la cea locală.

Nu poţi să împarţi o pilulă la doi pacienţi

– Sunteţi o clinică de elită, care, prin eforturi uriaşe, reuşiţi performanţa de a vă situa în topul instituţiilor medicale româneşti.

– Nu contează faptul că aparţinem Academiei, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Apărării… Trebuie să înţelegem cu toţii că asistenţa medicală se întreţine printr-un mecanism de autofinanţare. Nu Casa, Ministerul, forul tutelar finanţează, avansează banii şi sistemul medical prestează. Atât sistemul spitalicesc, cât şi cel ambulator prestează un serviciu cu costuri şi-şi încasează banii ulterior. Noi, corpul medical din sistemul public, sprijinim, finanţăm asistenţa medicală prin faptul că primim banii post factum, după cheltuielile cu forţa de muncă, cu regia cabinetelor, spitalelor. Şi nici măcar nu-i primim ritmic. Nu se poate să primeşti banii pentru secţia de dializă o dată la două luni. Secţia aceea cere în fiecare zi forţă de muncă, energie, medicamente, pe care trebuie să le iei de undeva.

– Cum reuşiţi să manageriaţi consumul de medicamente, în condiţiile în care Casa de Asigurări Sociale vă plăteşte după mai mult de 300 de zile?

– Policlinica noastră, pot s-o spun cu mândrie, este cea mai complexă instituţie ambulatorie din ţară. Avem toate serviciile necesare şi avem farmacia proprie, cu circuit deschis, pentru populaţia asistată medical. Fondurile Casei de Asigurări le cunoaştem cu toţii. Ce putem noi să facem? Să achiziţionăm medicamente la un preţ cât se poate de redus, în funcţie de ceea ce permite piaţa, adaosul nostru comercial să fie cât mai mic, să ne acopere costurile de funcţionare şi să suportăm din rezervele proprii şi în parteneriat cu furnizorii de medicamente întârzierile de decont ale Casei. E înfiorător să ai facturi de plătit, care sunt încărcate de penalităţi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să ai o populaţie foarte bolnavă, care are nevoie de tratament. Noi am reuşit să asigurăm populaţiei medicamentele necesare, dar cu costuri care ne pândesc şi suntem în pericol, dacă n-ar exista un parteneriat cu furnizorii, cu importatorii, să intrăm în faliment. De fapt, noi susţinem, la această plată care iniţial era programată la 210 zile şi acum a ajuns la 360 de zile, finanţăm, pe riscul nostru, sistemul de asigurări sociale.

– Ce sumă primiţi acum şi cât timp ajunge ea pentru medicamentele compensate, de exemplu?

– Medicamentele pentru bolile cronice – diabet, cancer, tuberculoză – sunt decontate din alte fonduri, nu din cele de la Casa de Asigurări de Sănătate. Din păcate, banii pot ajunge pentru o cură de 15 zile sau trebuie redus numărul pacienţilor care au acces la aceste fonduri. Fonduri limitate înseamnă cantitate de medicamente limitată şi nu poţi să împarţi o pilulă la doi pacienţi. Medicul trebuie să decidă – şi este o decizie care nu se poate lua – cine are acces.

– Ştiu, de altfel, că bolnavii de cancer care au nevoie de medicamente necesare chimioterapiei se plâng că ele nu există.

– Într-adevăr, ele nu sunt. Sunt foarte scumpe, nu numai în România, şi de foarte multe ori, pacienţii nu ajung pe nicio cale, nici pe sistemul de programe naţionale, nici prin resurse proprii, să-şi asigure medicamentele cele mai eficiente.

– Îmi închipui cât de grea este această dilemă pentru un medic, să decidă cine primeşte şi cine nu primeşte aceste medicamente.

– Această alegere nici n-ar trebui să existe. Este inumană. Cum să hotărăşti dacă cineva supravieţuieşte sau nu printr-un calcul contabil, şi nu prin prisma capacităţii profesiei? Să nu ai fonduri pentru a-i asigura ceea ce în majoritatea ţărilor este asigurat.

– Îmi dau seama că medicii chiar trebuie să facă contabilitate, iar birocraţia este înfiorătoare.

– Un medic pierde mai mult de jumătate din timpul lui cu birocraţia, care la noi este ultradezvoltată. În Franţa, reţeta decontată de Casa de Asigurări este o coală de hârtie A4, nu cu serie, cu număr, ci cu un cod de bare şi cu parafa medicului. Pacientul se duce cu ea la farmacie şi îşi procură medicamentele necesare. La noi, trebuie scris în registrul de consultaţii, în fişa medicală, trebuie să dăm formulare pe care nu le avem întotdeauna la dispoziţie şi pe care medicul trebuie să le cumpere de la Casa de Asigurări de Sănătate. Dacă nu ai formular, nu poţi prescrie un tratament, sistemul nu furnizează medicamentul. Aceasta este realitatea crudă.

– Toată această birocraţie, cu siguranţă, afectează timpul rezervat consultaţiilor.

– Da, iar pe de altă parte, medicul nu-şi poate duce întotdeauna actul medical până la capăt.

– În condiţiile în care Casa Naţională de Sănătate şi-a pierdut autonomia, îşi mai justifică existenţa?

– Autonomia ei nu este pierdută decât din punct de vedere financiar. În 1997-1998, când s-a implementat sistemul naţional de sănătate, fondul asigurărilor sociale era un fond distinct. Casa Naţională ştia şi putea să urmărească foarte bine colecta, ştia pe ce poate să conteze şi-şi gestiona aceşti bani. De la un moment dat, ea n-a mai fost distinctă şi s-a vărsat la Ministerul de Finanţe, în fondul unic, care, din câte ştiu, conţine asigurările naţionale de sănătate, fondul de pensii, fondul de şomaj… Deci este o oală comună în care nu ştim exact cât avem, ce putem cheltui şi, mai ales, cu cât sprijină bugetul de stat acest fond de asigurări sociale, ca în Franţa, în Italia, în Germania, în Anglia. Dacă luăm istoria asigurărilor naţionale franceze, în ultimii 10 ani, vom vedea că anual, în septembrie-octombrie, se face o rectificare de buget şi se suplimentează fondurile care sprijină colecta asigurărilor de sănătate. Aceste fonduri au crescut an de an. E drept că şi în Franţa, şi în Germania s-au luat nişte măsuri restrictive, dar nu în detrimentul actului medical. Noi luăm măsuri care reduc accesibilitatea, posibilitatea de a beneficia de serviciile complexe – investigaţii, tratament – care ar trebui să fie asigurate de sistemul de sănătate public.

Medicii noştri au o mentalitate impregnată de patriotism

– Sunteţi directorul acestei policlinici din 1990. Sunt convinsă că vă confruntaţi azi cu nenumărate probleme. Mulţi medici pleacă, pentru că sunt trataţi cu respect şi sunt plătiţi cu mult mai bine în străinătate. La uşile cabinetelor aşteaptă zeci de pacienţi în fiecare zi. Cum reuşeşte un medic să ofere un număr atât de mare de consultaţii?

– Problema cea mai gravă priveşte segmentul de specialişti, care ar putea să scadă încărcătura nejustificată a spitalelor şi ar duce la o economie a fondului de asigurări sociale. Medicul specialist este plătit la tarifele decontate de casă, la o încărcare maximă acceptată, care înseamnă 28 de consultaţii zilnic, timp de 20-22 de zile pe lună. Suma acordată de Casă nu acoperă fondul de salarii al cabinetului, adică al medicului şi asistentului. Deci, din plecare, unitatea de prestare este ineficientă din punct de vedere financiar. Pot spune că majoritatea colegilor mei sunt încă nişte entuziaşti cu o pregătire excepţională şi cu o mentalitate impregnată de patriotism. Sunt foarte puţini cei care au plecat din această instituţie, cu toate greutăţile noastre, cu toate constrângerile impuse de sistem. Cei care au plecat în străinătate n-au făcut-o din insatisfacţii profesionale sau din cauza veniturilor personale, ci din conjunctură. Eu nu pot să concurez nici cu medicina privată ambulatorie, iar de o comparaţie cu străinătatea nici nu poate fi vorba. Unui medic din secţia noastră de dializă, care câştiga echivalentul a sub 800 de euro pe lună, la foarte multe ore lucrate, i s-a oferit un contract, afară, cu 4.000 de euro, pentru început. Cum poţi să lupţi cu asta? Oricât ar fi de dăruit profesiei, de legat de România, medicul nu poate trăi cu salariul de aici, când mai are şi doi copii, o soţie fără serviciu…

Alături de soţia sa

– Sunteţi unul dintre întemeietorii Casei de Sănătate „OPSNAJ”. Cum a evoluat acest sistem?

– La început am acceptat să fac parte din grupa de iniţiere a sistemului cu mult entuziasm şi cu speranţă. După patru ani de zile mi-am dat seama că acest concept naţional este cu totul altceva şi nu se porneşte de la ideea de a oferi un minimum garantat de servicii medicale. Iniţial aveam fondul nostru de colectă, îl depuneam la Fondul Naţional în coeziune cu celelalte fonduri de asigurări. Din păcate, lucrurile s-au degradat, sunt impedimente care au apărut pe parcursul reorganizării, al apariţiei Fondului unic… Practic nu s-a ajuns la nimic bun.

– Care ar fi, după părerea dumneavoastră, ieşirea din actuala criză?

– Se încearcă să se acrediteze ideea că dezvoltarea sistemului privat ar duce la o îmbunătăţire a asistenţei medicale pentru întreaga populaţie. E un concept fals. În primul rând, o investiţie privată într-un spital sau într-un centru medical este încărcată de foarte multe cheltuieli şi foarte multe datorii. Investiţie înseamnă înprumuturi, rate, leasing-uri, aparatură medicală… Eşecul va fi şi mai mare. În orice ţară civilizată există un sistem public care asigură un minimum garantat de accesibiltate şi calitate, alături de cel privat. Nicăieri sistemul privat nu este mai mare decât cel public.

– Ce credeţi, totuşi, că s-ar putea face?

– Statul ar trebui să susţină financiar sistemul public, pe de o parte, iar pe de altă parte, să îl reaşeze, definind mai bine unităţile medicale: care sunt atribuţiile spitalelor, care sunt cele ale sistemului pre-spital, împărţit în medici de familie şi specialişti, creşterea ponderii specialiştilor care ridică gradul de performanţă profesională şi scade încărcătura spitalelor. Acum mă duc la spital să-mi fac analizele. Asta înseamnă ocuparea unui pat, încărcarea cheltuielilor cu partea hotelieră, în timp ce ele s-ar putea face foarte bine în ambulator, cu un sistem de specialişti bine organizat. În Bucureşti, de exemplu, numărul cabinetelor private de ortopedie, de endocrinologie este infim. Toată greutatea cade pe medicul de familie. El te trimite la medicul specialist, pentru că nu ai voie să te adresezi direct unui specialist decât în sistem privat.

– Am înţeles că medicii de familie au dat în judecată CNAS, nemulţumiţi că trebuie să-şi cumpere singuri aparatura informatică, şi nu vor semna contractul-cadru şi, în acest caz, de la 1 aprilie, dacă nu se răzgândesc, pacienţii nu vor mai putea primi reţete comensate şi trimiteri la specialişti.

– La medicii de familie, forma de plată a serviciului este diferită de cea a medicului specialist, plătit la număr de consultaţii. La medicii de familie, iniţial s-a vorbit de o finanţare, dar ea este o jumătate de finanţare, pentru că se plăteşte o sumă forfetară, medicul trebuind să aibă o listă de minimum 2.000 de pacienţi, şi se mai plăteau nişte servicii, cu un program de 8 ore zilnic, cinci zile pe săptămână. Zonele rurale care nu erau acoperite au determinat Casa de Asigurări să încerce un alt sistem. Să oblige medicul la un număr sporit de servicii, la asigurarea nopţilor şi a weekendului în aceleaşi tarife. Oamenii s-au revoltat. 2.000 de persoane pe listă. Un medic poate acorda 28 de consultaţii într-un program de 8 ore, în zece zile sunt 280, în 20 de zile, 560 de pacienţi. Celorlalţi aproape 1.500 de pacienţi le vine rândul cam o dată la patru luni. Medicina nu poate fi programată şi nici accesul nu poate fi limitat. În patru luni patologia poate să evolueze, să se degradeze, să se complice, să fie nevoie de corecţie de tratament. Fără asta se creează foarte multe complicaţii.

– Şi în privinţa analizelor, pe care fiecare cetăţean ar trebui să le facă periodic, banii sunt insuficienţi. Ştim cu toţii ce înseamnă a preveni. Este ansamblul măsurilor nemedicamentoase luate în cadrul unei supravegheri medicale şi incluse în tratamentul medical global. Prevenţia are ca principal scop diminuarea factorilor de risc.

– Şi aici este o catastrofă. Pentru o populaţie de 100-120 de mii de oameni, acum trei ani aveam alocate fonduri pentru laborator de 2.700.000.000, iar acum, numai 900.000. Banii ajung pentru cinci-şapte zile.

Ne tot organizăm şi reorganizăm…

– Cum apreciaţi că a fost şcoala de medicină românească şi cum evoluează ea astăzi?

– A fost excepţională. A continuat să fie o şcoală bună şi asta se traduce prin numărul mare de medici absorbiţi de alte state, de alte sisteme. Sunt medici formaţi competitiv. Nu se poate spune că şcoala s-a degradat. Poate procentul de performanţă nu mai este acelaşi, dar produce oameni bine instruiţi care pot face faţă unui sistem european şi mondial, unde pot deveni competitivi. Din păcate, nu mai avem cercetare, care pe termen mediu şi lung ar putea aduce chiar beneficii financiare.

– Aşa cum erau Clinica şi spitalul „Ana Aslan”.

– Noi am distrus foarte multe lucruri din neînţelegerea modului de organizare. Astăzi s-a pierdut ierarhia profesională şi impunerea ei, care asigura un act medical de calitate şi ar scădea costurile. Citeam acum vreo doi ani un comentariu din Germania, care spunea că Angela Merkel, care provine din fosta RDG, se gândea să revină la structura şi sistemul de organizare de acolo şi să le combine cu un sistem de finanţare public. Până în ’89 aveam un sistem sărac, cu oameni prost plătiţi, dar cu performanţe de calitate. Am evoluat în chirurgia neuro-vasculară, în cea cardiologică. Ceea ce vedem astăzi nu a apărut ieri. Vine dintr-o istorie, dintr-o experienţă acumulată. Nu s-a înţeles, de exemplu, că un act medical supravegheat nu de un medic, ci de doi, trei sau patru, până la urmă duce la o economie în sistem. După apariţia sistemului de asigurări sociale, care a distrus ambulatoriul, au dispărut medicii de circă, au dispărut specialiştii, totul se îndreaptă către spital.

– Ce vă nelinişteşte în societatea în care trăim?

– Lipsa de viziune, lipsa de coerenţă, lipsa de continuitate, cel puţin în sistemul de sănătate, la care mă pricep. Lipsa de viziune: unde vrem să ajungem. Lipsa de coerenţă: cum organizăm ca să atingem nişte parametri în primul rând de calitate şi apoi de eficienţă economică. Dacă ne uităm numai la eficienţa economică şi o judecăm pe cheltuielile de astăzi, nu şi pe termen mediu, nimeni nu se întreabă, dacă am cheltuit 10 mii de euro cu un pacient, care este potenţialul lui ca forţă de muncă. Lipsa de continuitate: începem lucruri, la doi, la patru ani ne oprim şi o luăm de la capăt. Şi ne tot organizăm şi reorganizăm… Lucrurile începute uneori cu cheltuieli importante le lăsăm pe drum. N-am avut viziune pe termen mediu şi lung. Am avut şansa să călătoresc în toată lumea şi, la un moment dat, ajungând în Malta, am fost surprins să aflu că un act normativ, odată promulgat, nu ai voie, prin constituţie, să-l modifici mai devreme de 10 ani. Acest sistem te obligă ca atunci când emiţi un act normativ, el să fie foarte bine gândit, foarte bine armonizat cu legislaţia existentă. Dacă noi schimbăm aceste norme uneori cu acte de mai mică importanţă şi putere juridică sau cu acte caduce, ca ordonanţele care funcţionează 6 luni şi apoi sunt respinse de Parlament, se creează haos. Nu mai există logică în activitate, nu mai poţi să urmăreşti nişte obiective.

– Îngrijorarea cu care întreaga lume priveşte evoluţia situaţiei din Japonia a stârnit reacţii diverse în rândul populaţiei. Una dintre ele a fost şi stocarea tabletelor de iodură de potasiu, lucru ce a provocat îngrijorarea în rândul medicilor. Cât de folositoare sunt însă acestea?

– În caz de accident nuclear, unele dintre cele mai periculoase particule emise sunt iodul şi cesiul radioactiv. Iodul radioactiv poate ajunge în organism prin respiraţie sau pe cale digestivă. El se depune pe sol şi contaminează apa şi vegetalele. De asemenea, laptele produs de vacile care s-au hrănit cu aceste vegetale este contaminat. După ce este absorbit, iodul trece în sânge şi se depozitează mai ales în tiroidă. Tabletele pot fi luate, dar numai când se anunţă eminenţa unui pericol. Ele nu trebuie luate preventiv, o perioadă mai mare, deoarece pot afecta funcţia tiroidei, ci numai în doze bine stabilite, prescrise de medic. România ar trebui să ia măsuri pentru ca populaţia să fie protejată în cazul unui accident nuclear. Din fericire pentru noi, ţara noastră este la o distanţă egală, şi la est şi la vest, de ceea ce s-a întâmplat în Japonia, suficient de mare ca radiaţiile să nu ajungă într-o doză agresivă, cu potenţial patologic. Actualmente s-au făcut studii de radiaţii în Franţa, care au ajuns prin norul care a traversat Pacificul, şi s-a constat că nivelul era sub cel minim admis de 0,01. Dar ce putem păţi cu celelalte centrale atomice de la noi şi din Europa, rămâne de văzut. Sigur, este foarte greu să alegi între această energie ieftină şi alte surse. Noi, de exemplu, în ultimii 20 de ani, nu am dezvoltat energia hidro, care este cea mai puţin poluantă.

Mecenatul există în toată lumea

– Înţeleg că medicii sunt din ce în ce mai des acuzaţi de interese oculte, atunci când sunt sponsorizaţi pentru participarea la congrese internaţionale, lucru neîntâlnit nicăieri în lume.

– Medicul trebuie să înveţe până iese la pensie. Nimeni nu s-a uitat în librării cât costă cărţile de specialitate. Un medic neinformat este un medic slab şi nu va putea da un randament profesional optim. Dacă ne uităm la cât câştigă, ne dăm seama că el este condamnat la lipsa de performanţă, de informare. Internetul nu este o sursă de informaţie pentru medici, ci pentru restul oamenilor. Medicii trebuie să aibă o resursă financiară care să le dea posibilitatea să călătorească, să se informeze, să participle la stagii, să facă schimb de experienţă, să fie la curent cu ceea ce se întâmplă în lumea medicală mondială, să participe la congrese. Toate acestea sunt înfiorător de scumpe. Sigur că fiecare caută să-şi menţină tonusul profesional şi să-şi crească performanţa. Nimeni, de 12 ani, de când există sistemul de asigurări sociale, nu se gândeşte că medicul din ambulator este plătit pe cât lucrează. Dacă lucrează 11 luni, este plătit pentru 11 luni. Banii lui de concediu de odihnă nu există. În societatea românească a apărut un concept: declaraţia politică. Eu, care n-am făcut politică, nu înţeleg care este diferenţa dintre o declaraţie despre ceea ce se întâmplă real şi o declaraţie politică. Este o aberaţie. Ce este greşit în faptul că ai fost sponsorizat? Ai furat? Ai făcut ceva pentru banii aceia care să aducă un prejudiciu cuiva? Mecenatul există în toată lumea. Sunt concerne care susţin institute de cercetări, universităţi, facultăţi, pentru că toată formarea oamenilor costă. Am colegi care vor să facă o a doua specializare şi asta este contra cost. Eu nu ştiu dacă există acum în România un studiu despre câţi urologi avem nevoie, câţi radiologi, care este ordonarea de a produce aceşti specialişti. Ştim câţi intră la facultate, câţi termină, câţi fac specializare, câţi se pensionează, câţi pleacă? Ne plângem că au plecat 4.000. Sigur că agenţiile de forţă de muncă occidentale sunt agresive şi cu oferte foarte tentante. Nimeni nu reacţionează. Este o piaţă liberă, e drept, dar în ţara asta ce facem? Plecăm cu toţii? În medicină încă mai avem tineri entuziaşti, dar au nevoie de o mică speranţă, de o minimă atenţie, un minimum de siguranţă zilnică şi vor rămâne. Vă dau un exemplu. Un grup de medici tineri a vrut să facă o investiţie privată şi au apelat la un fond european pentru o sumă infimă: 200-300 de mii de euro. Proiectul a fost aprobat şi extern, şi intern, dar… nu mai sunt bani. Cum să ne atragem atunci aceşti tineri care vor să facă ceva aici să asigure sănătatea naţiunii.

– Suntem în Uniunea Europeană. Există directive potrivit cărora, dacă în ţară nu avem anumite specializări sau condiţiile necesare unor tratamente sau intervenţii chirurgicale, acestea pot fi decontate şi în străinătate?

Mecanismul şi reglementările sunt destul de stufoase. Ca să te poţi opera în străinătate, trebuie să treci prin nişte comisii care să aprecieze dacă starea ta de sănătate este greu sau imposibil de tratat aici. Teoretic, noi avem tot ce ne trebuie. Avem echipamente, avem medici, sigur, nu avem nişte spitale cu condiţii foarte bune, dar nu avem întotdeauna medicamente şi nu le putem susţine financiar. În felul acesta ajungem să avem numai o experienţă teoretică, nu şi practică. Foarte greu se acordă plecarea pentru operaţii în Occident. Dar, în unele cazuri, când s-a obţinut aprobare şi pacientul a plecat cu toate formele legale, decontul ulterior a întârziat sau n-a mai fost făcut. Şi atunci, partenerul din Franţa, din Italia, din Germania a înghiţit o dată, de două ori, dar a treia oară a refuzat, pentru că are şi el un target financiar de atins, ca să poată rezista. Nu sunt acte de caritate. Nimic pe lumea asta nu este gratis.

– Din câte ştiu, credeţi în medicina alternativă, în biotratamente. Sunteţi convins că şi ea poate juca un rol important?

– Nu trebuie să uităm că terapiile îşi au originile în plante. Ele pot continua să reprezinte o terapie adjuvantă a unui tratament care să scadă numărul de substanţe chimice sau numărul de doze. Pentru că nu există medicament fără toxicitate. Am fost şi în China şi am studiat acest domeniu. Medicina chinezească se bazează în mare măsură pe medicamentele provenite din plante. Noi nu avem nici ştiinţa, nici încrederea necesară, mai suntem şi bombardaţi pe piaţă cu diferite produse cu eficienţă dubioasă. De câţiva ani, am început să adaug la terapiile medicamentoase şi terapii cu produse din plante. Am căutat la producători, performanţele de dozaj, de puritate şi pot spune că în multe cazuri am rezultate chiar mai bune cu ele decât cu terapiile clasice. Sunt pentru fitoterapie, pentru produsele naturiste, dar făcute de un producător corect, performant. Nu orice praf sau pulbere de frunze şi de radăcini poate fi eficientă.

– După cum bine ştim, mâncărurile noastre favorite nu conţin întotdeauna elemente sănătoase. Datorită nenumăratelor cercetări recente, proprietăţile specifice de vindecare ale migdalelor, nucilor pecan, nucilor, strugurilor, coacăzelor, kiwi, ciupercilor, broccoli, verzei, scorţişoarei, rodiilor, mango, merelor şi ale multor altor vegetale nu sunt doar vorbe, ci şi fapte concrete bazate pe evidenţe medicale.

– Conform unor nenumărate studii, publicate în „Journal of Nutrition”, consumul unei cantităţi de aproximativ 20 de grame de pecan zilnic reduce colesterolul şi este alternativa ideală pentru medicamentele care combat colesterolul. Printre descoperirile cele mai notabile sunt legăturile dintre acizii graşi omega 3, uleiul de măsline şi sănătatea cardio-vasculară. Coacăzele contribuie la îmbunătăţirea memoriei, la atenuarea artritei, cresc rezistenţa vaselor de sânge şi capacitatea vederii, încetinesc îmbătrânirea. Alte studii au arătat că o alimentaţie bazată pe struguri poate bloca producţia estrogenului, ceea ce inhibă producerea cancerului de sân şi dezvoltarea tumorilor. Legumele au şi ele un potenţial la fel de ridicat precum fructele. Modul în care consumăm alimentele influenţează foarte mult efectele acestora asupra sănătăţii noastre. De exemplu, flavonoizii naturali care se găsesc în anumite alimente pot proteja mai mult împotriva cancerului decât cele provenite din suplimente.

Dacă l-aş întâlni pe Dumnezeu, i-aş mulţumi

Tată şi fiică, doi medici exemplari

– Profesia de medic s-a transmis în familie. Fiica dumneavoastră a urmat aceeaşi cale.

– A făcut medicina fără să o influenţez, pentru că această meserie se face numai din pasiune. „Miracolul sau puterea care îi înalţă pe unii oameni constă în faptul că au fost motivaţi în domeniul lor şi în profesia pe care o desfăşoară de perseverenţă şi de un spirit curajos şi hotărât”, spunea Mark Twain. Fiica mea este specialist ORL-ist. Fiind foarte tânără, după ’89 a avut posibilitatea de a călători. Am încurajat-o să cunoască sisteme, activităţi, atitudini de peste tot. Este vorbitoare de germană, engleză şi franceză. Mai mult, o parte din studii le-a făcut în Franţa. Am rugat-o să se uite nu la ceea ce este frumos, ce se vede prin ochii turistului, ci prin ochii celui care locuieşte acolo. N-a vrut nicio clipă să rămână. În momentul în care şi-a terminat stagiul, mi-a spus la telefon: „Mi-e dor de Bucureşti, de gropi şi de căţei”. Sigur, regretă atmosfera din spitalele franceze, sistemul aplecat către profesie, către performanţă. Dar luptă să-l aducă şi aici şi să-l armonizeze cu atmosfera din România.

– Care sunt pasiunile dumneavoastră? Cum vă încărcaţi bateriile?

– În afară de administraţie, de 21 de ani, în fiecare zi, am consultat de dimineaţă până seara. Am făcut medicină din pasiune. Nu m-am văzut făcând altceva. Am prins un sistem „desuet”: extern prin concurs, intern prin concurs, secundar prin concurs… Sistemul francez tradiţional. În afară de medicină am două pasiuni. Una este istoria. Citesc, vizitez monumente şi locuri încărcate de istorie din întreaga lume. M-a interesat perioada modernă, de la 1700 încoace. A doua pasiune a mea este bricolajul. Mă retrag la ţară şi bricolez diverse lucruri care îmi fac plăcere, care îmi ocupă mintea şi nu mă lasă să mă gândesc tot timpul la lucrurile grele, neplăcute, injuste…

– La ce visaţi?

– Aş vrea o lume mai puţin agresivă. Din păcate, după ’89, în democraţia de tip românesc au apărut agresivitatea, egoismul. Înainte, prin greutăţi, prin sărăcie, prin oprimare, exista o coeziune. În ’86-’87 am avut şansa unei burse în străinătate. Prima întrebare a colegilor mei a fost: nu rămâi? „Nu”, am răspuns. „Dacă în Bucureştiul meu, aşa urât, în întuneric, cu câini, rămân fără bani, mă plimb de la Nestor la Capşa şi tot găsesc un prieten care să-mi împrumute 100 de lei cu care să supravieţuiesc sau care să mă ia şi să-mi dea mâncare. La voi, cazi pe stradă, eventual chiar lângă salvare, care te ocoleşte şi pleacă”. Această agresivitate, acest egoism a apărut acum şi la noi. Nu uit povestea unei doamne în vârstă care a emigrat la un moment dat în Germania şi, întâlnindu-se cu vecina de palier, îşi spuneau bună ziua. După o lună de zile, doamna din România a spus: „Bună ziua! Ce mai faceţi?”. „Dacă ştiam că te interesează ce fac nu-ţi răspundeam la bună ziua”, i s-a răspuns. La noi nu exista aşa ceva. Acum începe să apară. Am intrat într-o junglă. Care nu aduce nimic bun pentru societate.

– Dacă l-aţi întâlni pe Dumnezeu ce i-aţi cere?

– Nu i-aş cere, i-aş mulţumi.