Memorii, Jurnale, Dragoste, Aventurieri, Misionari, Astronomi, Inventatori…

”Regina Maria a României. Însemnări zilnice” (volumul VI)

Anul 1924 a fost unul în general liniştit pentru Casa Regală din România. După căsătoriile lui Carol, Elisabetei şi Marioarei, familia se gândeşte la o posibilă soţie pentru principele Nicolae. Unele propuneri stârnesc nemulţumiri în sânul clasei politice, deloc încântată de ideea înrudirii cu fosta Casă Regală a Greciei, ai cărei membri sunt acum în exil. Pe fondul scăderii frământărilor sociale şi al instalării unui guvern puternic, regele şi regina se concentrează asupra politcii externe, încheie acorduri şi alianţe cu statele vecine şi vizitează Italia, Franţa, Elveţia şi Marea Britanie. Ei continuă să fie însă preocupaţi din cauza lui Carol, nemulţumit de poziţia sa, şi în viaţa căruia urmează să intre curând o nouă femeie.

Regina Maria descrie în Jurnalul său toate aceste evenimente, făcând adesea referirea la îngrijorările şi tensiunile care tulbură liniştea familiei sale. ”Trăim în vremuri democratice, într-o ţară cu puţine tradiţii. Resursele noastre sunt întotdeauna reduse. Dificultăţile sunt întotdeauna mai mari şi totuşi eu trebuie să menţin vechile obiceiuri proaste, de a aranja pentru copiii mei aşa-numitele căsătorii avantajoase care pot aduce un fericit şi măgulitor strop de popularitate, uitat repede de cei mai zeloşi… Tot timpul am avut senzaţia că mi s-a pus pe inimă o mare greutate. Sunt în faţa unei crize familiale căreia îmi este greu să-i fac faţă”.

Cunoscutul magistrat şi istoric francez Guy Gauthier a publicat o carte numită „Missy. Regina României”. Referindu-se la această vizită, scria: ”Pe plan diplomatic ea a legat din nou România de aliaţii ei occidentali şi a arătat lumii că monarhia română era o instituţie perfect aptă să conducă ţara pe calea progresului şi modernizării”. Regina Maria a făcut nenumărate vizite în diferite localităţi din ţară pentru a cunoaşte cât mai bine oamenii şi nevoile lor, pentru a putea veni în ajutorul acestora. La Cotroceni ori la Sinaia avea frecvent întâlniri cu oameni cunoscuţi, cu înalţi demnitari de stat, cu politicieni, cu oameni de ştiinţă, de cultură şi de artă.

Regina Maria călătorea mult. Franţa, Belgia, Elveţia, Marea Britanie, vizitând Parisul, Nisa, Berna, Geneva, Messina, Roma, Taormina, Pompei, Veneţia, apoi Londra, Plymouth. În 5 iunie nota: ”Mi-am smuls rădăcinile din pământul natal ca să le plantez în altă parte. Arborele meu a crescut, mulţi se pot odihni la umbra lui, dar totodată rămâne acel dor de ţara mea natală, care se trezeşte irezistibil şi profund în mine şi mă face să simt că sunt în propria mea lume, că m-am întors la dreptul câştigat prin naştere. Aici fiecare părticică din mine este satisfăcută, hrănită în linişte şi fericire, dar trebuie să plec, să plec…”.

În 14 mai 1924, Regina scria: ”Un bal la curtea Angliei îţi oferă una dintre cele mai frumoase privelişti din lume. Grandios, simplu, desăvârşit ca solemnitate, tradiţie. Oameni atât de frumoşi, înalţi, distinşi, îmbrăcaţi admirabil, o conduită aristocratică incredibilă, desăvârşită, simplă şi rafinată. Femei atât de frumoase, toalete, bijuterii, atâta ordine, respect, maniere perfecte şi atât de multă lume. A fost o seară rafinată şi plăcută”.

Miercuri, 24 decembrie, 1924. Regina consemna: ”Seara noastră a fost foarte plăcută, Mihai adorabil, alergând peste tot într-o maşină splendidă pe care o primise şi făcând un zgomot teribil. Am găsit daruri drăguţe pentru fiecare şi toţi au părut încântaţi. Nando mi-a dăruit un frumos portţigaret La Cloche, din cristal opac, cu diamante şi agate negre, o adevărată frumuseţe şi o reală surpriză. Carol şi Sitta mi-au dăruit un minunat tablou de Ştefan Popescu şi fiecare membru al familiei mi-a dat câte un mic obiect artistic. Eu i-am dăruit Maiestăţii Sale un geamantan de călătorie englezesc de cea mai bună calitate, pe care l-am cumpărat cu bani greu câştigaţi de mine. Atmosferă plăcută şi o cină veselă în familie”.

”Bucureştii de altădată”

„Citită pe îndelete, cartea lui Bacalbaşa poate deveni un adevărat abecedar de istorie modernă pentru tânărul din generaţia Internet, cu condiţia ca el să fie convins că a privi din când în când înapoi înseamnă, paradoxal, a ocoli şanţul dinainte”, scria Dan C. Mihăilescu.

Primul volum al Bucureştilor de altădată, al cărui text integral vede pentru întâia oară lumina tiparului după aproape 90 de ani de la apariţia ediţiei princeps, reuneşte amintirile lui Constantin Bacalbaşa din anii 1871 şi zugrăveşte probabil unul dintre cele mai amănunţite, mai interesante şi mai pline de culoare tablouri ale vieţii bucureştene din primii ani ai domniei lui Carol I şi din vremea Războiului de Independenţă. Oferind prilej de întoarcere în timp pentru cititorul dotat cu iscoditoare plăcere detectivistică, însemnările lui Bacalbaşa pun sub lupă mai cu seamă evenimentele vieţii politice a Capitalei – lupte pentru putere, şantaje, intrigi, răzbunări – şi ecourile lor în presa vremii, dar nu ocolesc spectacolul pitoresc al vieţii mondene, avivate în anecdote uitate sau de-a dreptul necunoscute.

Adunate una după alta, vreme de mai bine de jumătate de veac, aceste istorii consemnate de Bacalbaşa sunt cu certitudine unele dintre cele mai preţioase mărturii care dau seamă despre începutul de drum al României moderne.

„Preocuparea mea de căpetenie a fost să fiu nepărtinitor şi veridic. Stilul m-am silit să reprezinte felul în care vorbesc: simplu, limpede, precis şi fără înflorituri. Am scris pentru ca să informez şi pentru ca lumea să mă înţeleagă. A doua preocupare mi-a fost să nu spun neadevăruri. Negreşit, nu am pretenţiunea să fi înregistrat toate faptele petrecute de la 1870 la 1914, fără să fi uitat pe unele. Memoria unui om, chiar completată cu consultări ulterioare de documente ale vremurilor, are slăbiciunile ei fireşti. De aceea previu că lipsuri trebuie să fie în volumul pe care îl pun acum sub ochii cititorului, neadevăruri însă nu. Faptele, câte le-am înregistrat, mi le-a pus la îndemână numai memoria, dar actele autentice, cât şi stabilizarea cronologică mi le-au procurat colecţiile ziarelor din răstimpul acestor 55 de ani. Nici o îndoială, deci, asupra veracităţii. Sunt un povestitor. Astfel n-am avut altă grijă decât să scriu adevărul asupra trecutului, fiind cât mai complet despre fapte şi cât mai nepărtinitor despre oameni”, nota Constantin Bacalbaşa.

„În 1871, Constantin Bacalbaşa soseşte în capitala toropită de arşiţă, în care viaţa îşi urma cursul ei patriarhal: «Dâmboviţa necanalizată, joasă, murdară, trecea tot mai jos de biserica Domniţa Bălaşa, însă albia ei era mai apropiată de strada Carol… Acolo era şi un vad de unde luau sacagiii apă, iar noi, elevii, ne scăldam vara. Cheiul Dâmboviţei nu exista, grădina bisericii Domniţa Bălaşa nu exista, spitalul şi ospiciul nu erau clădite, Palatul de Justiţie nu exista…» – aceasta este scena cu care se deschid Bucureştii de altădată, amintiri savuroase pe care va începe să le încredinţeze tiparului în foiletonul ziarului Adevărul peste exact o jumătate de veac, în noiembrie 1921.

Romanul cronologic despre vechiul Bucureşti înfăţişează istoria şi anecdotica ei într-o manieră mult mai accesibilă celor mai largi cercuri de cititori care, nădăjduim – la această reeditare a cărţii –, o vor preţui pentru sinceritatea şi puterea ei de evocare”, aprecia Tiberiu Avramescu.

Bucureştii de altădată (vol. II)

Reluând firul istoriei întrerupt în volumul anterior la finele anului de graţie 1877, cel de-al doilea tom al „Bucureştilor de altădată” urmăreşte primii paşi prudenţi ai României pe drumul modernizării. Astfel, capitole precum ”Intrarea triumfală a armatei române în Bucureşti”, ”Congresul de la Berlin”, ”Din timpul ruşilor”, ”Proclamarea regatului şi serbările încoronării”, ”Cestiunea Dunării” documentează, cu amănunte mai puţin cunoscute, prefacerile din viaţa noastră politică pendulând între liberalismul radical şi conservatorismul luminat şi surprind în prim-plan personajele-cheie ale vremii: Carol I, C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu. Tabloul cuprinzător al sfârşitului de secol XIX bucureştean este completat de episoade dedicate mişcărilor studenţeşti, contrabandei de la barierele oraşului, concesiilor de tot felul, şantajelor ori scandalurilor la vârf între mai-marii zilei. Presărate cu dibăcie gazetărească de-a lungul cărţii, intermezzo-urile mondene vin să adauge pitoresc relatării, înviind în tonuri vesele viaţa de petreceri a unui „Tout Bucarest“ sclipitor, cu muzică sprintenă şi mese copioase.

„Cărticica de faţă este scrisă fără «stil»… Cel mai frumos stil este acela pe care îl pricepe uşor de la cel mai cult până la cel mai incult. Scrisul nu este nici un mister, nici o ştiinţă rezervată priceperii specialiştilor, este numai o unealtă de reprezentare a cugetării. Acel scriitor care ştie să redea în chipul cel mai uşor de înţeles lucrul pe care îl spune, acela este scriitorul cel mai mare. Adaosurile de înflorituri seamănă cu acele ştucării care, sub cuvânt de a înfrumuseţa, încarcă şi îngreunează. Linia simplă este, în literatură, ca şi în arhitectură, cea mai estetică. Negreşit, cu condiţia ca acel care o trage să fie însufleţit de sentimentul artistic. Pornind de la această credinţă, am scris paginile ce vor urma, precum spusei, simplu, fără meşteşugire căutată, le-am scris, cum se spune, «pe înţelesul tuturor»”, declara Constantin Bacalbaşa.

„În literatura noastră memorialistică, destul de bine reprezentată în ultimul secol şi jumătate, lucrarea lui Constantin Bacalbaşa ocupă un loc aparte prin darul autentic de evocator al autorului, care a apelat la o metodă mai puţin uzitată atunci când şi-a redactat amintirile, sub presiunea săptămânală a secretarului de redacţie, care cerea, grăbit, «materie». El a urmărit firul evenimentelor foiletând sârguincios presa vremii, care i-a oferit cronologia corectă a întâmplărilor relatate, informaţii şi documente, la care el a adăugat cu dărnicie şi făcând dovada unei memorii prodigioase (dacă nu cumva a beneficiat şi de unele însemnări personale) amintiri dintre cele mai diverse, cartea sa, pentru perioada la care se referă, 1871–1914, constituindu-se, într-adevăr, într-o cronică colorată şi fremătând de viaţă a vechiului Bucureşti.“ (Tiberiu Avramescu)

”Epoca de care mă ocup era şi epoca marilor baluri în casele particulare ale boierilor noştri. Fiindcă au dispărut boierii, au dispărut şi balurile. Iată programul acestor serbări după Claymoore: Joi 3 februarie, mare serată la otelul prinţului Bibescu. Sâmbătă 5 februarie, marele bal mascat la Operă. Toate benoarele au fost reţinute. Se vorbeşte de o mare bandă de «bebei» şi de «bone» care vor asista la această serbare. Joi 10 februarie bal la otelul Şuţu. Vineri 11 februarie, marele bal la Ion Marghiloman. În ultimele zile ale carnavalului, marele bal la George Cantacuzino”…

În afară de aceste baluri, accesibile numai celor înstăriţi, la Bucureşti mai aveau loc în aceeaşi perioadă numeroase baluri populare: plăpumari, birjari, cârciumari, cojocari, cizmari.

Iată cum evoca Bacalbaşa atmosfera mondenă a Bucureştiului: ”Pe de altă parte, un loc important în Bucureştiul de odinioară îl ocupau petrecerile aristocratice. Teatrul Naţional şchiopăta mereu. Publicul nu venea la Teatrul Naţional. Înalta societate nici nu vrea să audă de piesele şi de actorii români. Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte, toată educaţia lor, tot sufletul lor era străin. Ochii şi mintea şi inima lor erau pironiţi asupra Parisului. Această elită înstrăinată de neamul ei vorbea, scria, citea, cânta şi petrecea franţuzeşte. O greşeală de limbă franceză în această societate era descalificarea şi ridicolul pentru vecinicie. O greşeală de limba română, o delicioasă glumă. O reprezentaţie de gală pusă sub patronajul înaltei societăţi, biletele se vând în societate, cu preţuri urcate, toţi snobii se bat după bilete fiindcă toată aristocraţia va fi acolo. Poporul care urăşte pe aristocraţi n-are cu toate aceste dorinţă mai vie decât să-i imite şi să le intre în suflet. În februarie se dă o mare reprezentaţie de gală la Teatrul Naţional. Sala este strălucitoare de toată lumea aristocrată şi bogată a epocii. Mai întâi a cântat la pian prinţesa Bibescu. Apoi a apărut frumosul şi talentatul bariton brăilean Iorgu Cavadia, care cu vocea lui armonioasă a cântat Santa Maria de Fauré, cât şi Unde eşti, pe muzica de Cavadia. Apoi teatru: După Cleftul de Abraham Dreyfus şi Un leu şi un zlot, jucată în mijlocul râsetelor nebune de către Grigore Paleologu…”.

”Cântecul maorilor”

Continuarea romanului ”În ţara norului alb”. O saga de familie plină de culoare în minunate ţinuturi din Noua Zeelandă.

Londra, anul 1852: Două tinere femei pornesc la drum spre Noua Zeelandă. Pentru ele călătoria reprezintă începutul unei vieţi noi, ca viitoare soţii ale unor bărbaţi pe care nu-i cunosc. Nobila Gwyneira a fost promisă fiului unui bogat ”baron al oilor”, iar tânăra Helen a acceptat să se căsătorească cu un fermier. Destinul lor se va împlini în acea ţară străină care le-a fost descrisă ca un paradis. Un roman fascinant despre dragoste şi ură, încrederea şi duşmănia a două familii ale căror destine se întrepătrund.

Acum, o nouă saga de familie plină de culoare în minunatele ţinuturi din Noua Zeelandă. Anul 1893. William Martyn este un bărbat mult mai cultivat şi mai elegant decât oamenii care ajung în mod obişnuit, în căutare de aur la Queenstown, pe lacul Wakatipu. Nici nu e de mirare, căci Will este fiul unor nobili irlandezi.

”Cântecul Maorilor” este o saga cu cinci episoade care are ca fundal Noua Zeelandă, redactată de scriitoarea germană Sarah Lark, îndrăgostită de acele ţinuturi pe care poporul polinezian al maorilor le numea în vechime Aotearoa, un loc de frumuseţe ireală, ideal pentru poveşti şi destine legendare.

În acest roman este zugrăvită cu candoare viaţa cotidiană într-o aşezare minieră neo-zeelandeză de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Temperamentala Elaine O’Jeefe, cu ochii verzi, se îndrăgosteşte de Wiliam, iar el pare să-i împărtăşească sentimentele. Însă deodată soseşte în vizită exotica verişoară a lui Elaine, Kura – Maro- Tini, care e pe jumătate maori, ca o panteră neagră, de o furmuseţe rară, al cărei libertinism îl cucereşte definitiv pe William. Kura voia să facă muzică, voia să cânte şi să-şi împlinească visul, cea ce se împleteşte cu visul Gwyneirei, bunica paternă a lui Kura, care, în urmă cu nişte ani, sosise în Oceania din Canterbury.

În acest al doilea volum, nepoatele lui Helen şi Gwyneira, Elaine şi Kura, se luptă pentru a-şi îndeplini dorinţele într-o lume ostilă, care adesea nu le înţelege. Autoarea pune în contrast mentalitatea Maori cu cea pragmatică a cuceritorilor. În cele peste 600 de pagini, care se citesc rapid şi cu plăcere datorită stilului curgător, cititorul se va confrunta cu sentimente de dragoste, de trădare…

”William turba văzând-o zilnic pe Kura, urmărind cum revenea la silueta ei seducătoare, cum mişcările ei redeveneau fermecătoare ca un dans. Tot ce ţinea de ea îl excita, vocea, dansul degetelor ei lungi pe clapele pianului… Uneori era suficient să se gândească la ea pentru a avea erecţie. În timp ce îşi bea singur whisky-ul îi treceau prin faţa ochilor nopţile de dragoste. Revedea fiecare poziţie, se gândea melancolic la fiecare sărut. Uneori avea impresia că exploda de dorinţă. Probabil că la fel i se întâmpla şi Kurei; îi remarca privirile doritoare. Dar autocontrolul ei era desăvârşit. Totuşi renunţarea la dragostea cu William o făcea tot mai nervoasă. De ceva avea nevoie, fie muzica, fie aplauzele, fie satisfacţia şi dragostea. Muzica era prea puţin periculoasă. Aşa că exersa la pian din nou, cânta şi aştepta. Ceva trebuia să i se întâmple”.

”Semnătura tuturor lucrurilor”

Apărut în 2013, romanul ”Semnătura tuturor lucrurilor” a reuşit într-un timp scurt să fie desemnat „Cea mai bună carte de anului” de către publicaţiile ”New York Times”, ”Time”, ”The New Yorker”, ”O”, ”The Oprah Magazine”, ”Chicago Tribune”, ”Washington Post”.

Editura ”Humanitas” a lansat ieri cel mai nou roman al autoarei bestsellerului ”Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, Elizabeth Gilbert, – ”Semnătura tuturor lucrurilor”. Lansarea a fost însoţită de dezbaterea „Femei temerare, exploratoare ale lumii”. Invitaţi: Ada Roseti, director programe ”Discovery Channel” Romania, Iuliana Alexa, redactor-şef revista ”Psychologies”, Anca Bărbulescu, traducător şi Nicoleta Preda, câştigătoare a Bursei Naţionale ”L’Oreal UNESCO” Pentru femeile din ştiinţă, secţiunea ştiinţele Fizice, 2011. Moderator: Iustina Croitoru.

„Perfect stăpână pe subiect, Gilbert invoca fără efort spiritul iscoditor al secolului al nouăsprezecelea, când exploratorii amatori, naturaliştii şi entuziaştii contribuiau fundamental la progres. Splendid scrisă şi impregnată de respect pentru ştiinţă şi învăţătură, această carte trebuie neapărat citită”, recomanda ”Booklist”.

„Gilbert şi-a câştigat reputaţia unei povestitoare cu un stil direct, care ne provoacă să ne implicăm în aventurile descoperirii acestei lumi, iar romanul de faţă reprezintă următoarea etapă câştigătoare a acestui demers”, aprecia ”The New York Times Book Review”.

Botanica, explorarea lumii şi dorinţa: acestea sunt temele în jurul cărora şi-a construit Elizabeth Gilbert ultima carte – un mare roman despre un mare secol, al nouăsprezecelea.

Extraordinara sa eroină, Alma Whittaker, născută la Philadelphia la începutul anului 1800, studiază plantele, cu precădere muşchiul, şi ajunge astfel să descifreze, independent de Darwin, misterele evoluţiei în lumea naturală. Dacă Alma e prototipul omului de ştiinţă riguros şi lucid, Ambrose, bărbatul de care se îndrăgosteşte, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al şaisprezecelea Jakob Böhme, că Dumnezeu şi-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin purtând dovada iubirii Creatorului.

Acţiunea romanului, scris într-un ritm alert, pe măsura pasionantelor peripeţii ale trupului şi minţii pe care le înfăţişează, şi populat cu personaje ieşite din comun – aventurieri, misionari, astronomi, căpitani de corabie, genii, nebuni –, se petrece, rând pe rând, la Londra, în Peru, la Philadelphia, în Tahiti şi la Amsterdam.

„Cred că suntem cu toţii trecători… Cred că suntem pe jumătate orbi şi plini de greşeli. Cred că înţelegem foarte puţin, iar din ce înţelegem mare parte e greşit. Cred că nu putem supravieţui vieţii – asta, cel puţin, e evident! –, dar, dacă avem noroc, îi putem rezista foarte mult timp. … Niciodată n-am simţit nevoia să inventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut dintotdeauna îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru mine… Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea aceasta. Acum, când mă apropii de sfârşit, pot spune că o cunosc mult mai bine decât atunci când am sosit în ea. Mai mult, fărâma mea de cunoaştere s-a adăugat restului de cunoaştere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puţin lucru… Oricine poate spune asta a trăit o viaţă norocoasă”, afirmă Alma Whittaker, eroina lui Elizabeth Gilbert.

”Măsura timpului”

Inventatorul primului ceas este pedepsit pentru că a încercat să măsoare cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Este exilat într-o peşteră timp de mai multe secole şi obligat să asculte vocile celor care vin la el în căutarea mai multor zile, mai multor ani. În cele din urmă, cu sufletul aproape frânt, Tatăl Timp este eliberat împreună cu clepsidra magică şi cu o misiune: o şansă de a-şi spăla păcatele şi de-ai învăţa pe primii oameni adevărata măsură a timpului. El se întoarce în lumea oamenilor, dominată de ticăitul ceasului marcând trecerea orelor şi începe o călătorie alături de nişte tovarăşi neobişnuiţi: o adolescentă care vrea să renunţe la viaţă şi un om de afaceri bătrân şi bogat care vrea să trăiască veşnic. Pentru a se salva pe sine, el trebuie să-i salveze pe amândoi. Şi să oprească lumea de la a-i salva.

Autorul acestui roman, Mitch Albom, este cunoscut pe plan internaţional, jurnalist, scenarist şi dramaturg, om de televiziune şi muzician. Cărţile sale s-au vândut în peste 33 de milioane de exemplare şi au fost publicate în 41 de ţări, au fost ecranizate pentru televiziune, iar filmele au primit numeroase Premii Emmy.

”Aceasta este o poveste despre înţelesurile timpului şi începe cu mult timp în urmă, în zorii istoriei oamenilor, cu un băiat desculţ alergând pe costişa unui deal. în faţa sa se află o fată desculţă. el încearcă să o prindă. Căci adeseori aşa stau lucrurile între un băiat şi o fată. Numele băiatului este Dor, al fetei este Alli. La această vârstă trupurile lor sunt aproape identice, cu voci ascuţite, cu păr negru şi cu chipurile murdare de noroi.

Fără să-şi încetinească goana, Alli întoarce capul rânjind către Dor. Ceea ce simte ea sunt primii fiori ai dragostei. Înşfacă o pietricică şi o aruncă spre Dor.

Dor, strigă ea.

El este primul om de pe pământ care înceacă să facă acest lucru – să numere, să inventeze cifre. A început prin a-şi pune degetele perechi dându-le apoi un sunet şi o valoare. Curând, număra tot ce se putea număra. Şi, în aceşti zori ai istoriei omului un copil diferit poate schimba lumea…

Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi viaţa fără măsurarea timpului. Probabil nu poţi. Ştii luna, anul, ziua săptămânii. Ai un ceas pe perete sau pe bordul maşinii. Ai un program, un calendar, un timp pentru a mânca şi un timp pentru a te duce la cinema.

Dar, cu toate acesea, în jurul tău nimic nu ţine seama de măsurarea timpului. Păsările nu întârzie. Căprioarele nu se agită de ziua lor de naştere.

Doar omul măsoară timpul.

Doar omul numără ceasurile.

Şi, din această cauză, doar omul trăieşte o frică paralizantă pe care nu o cunoaşte nicio altă creatură.

Teama că nu are timp”.

Limbile unui ceas nu-şi vor găsi niciodată drumul către casă. Acest lucru fusese adevărat din clipa în care Dor făcuse primul cadran solar. Fusese doar un băiat care stătea în nisip când prezisese că în ziua următoare va exista un moment identic. Cadrane solare fuseseră puse în faţa uşilor caselor. Clepsidre uriaşe cu apă fuseseră construite în pieţele oraşelor. Apoi mecanismele mecanice le luaseră locul, ducând la construcţia ceasurilor din turnuri, a pendulelor şi, în cele din urmă, a ceasurilor care încăpeau pe un singur raft. Apoi un matematician francez a legat un ceas de o cureluşă şi şi-a prins-o de încheietura mâinii, iar de atunci omul a început să poarte timpul asupra sa.