Emisiunea „Sinteza zilei” de marţi va rămîne ca o bornă importantă în peisajul din ce în ce mai inaccesibil al televiziunilor din România. Între subiectele politice ale zilei, Mihai Gâdea a „sacrificat” o oră pentru cel mai important subiect al acestei perioade: ESCALDAREA URII ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ, pe care, din păcate, aproape toată presa îl ignoră, făcînd de multe ori din ură chiar suportul ratingului sau al tirajului.
Nu vreau să forţez semnificaţia cuvintelor şi nici să duc discuţia într-o zonă patetică, însă mi se pare important să subliniez că „Ura” este opusul „Iubirii”, al „Dragostei”. Dacă „a urî” înseamnă „a purta cuiva un sentiment de dușmănie”, „a iubi” înseamnă „a avea pentru cineva sau pentru ceva (o mare) simpatie și admirație”.
Astăzi, societatea românească este îndemnată de la cel mai înalt nivel să pună ura deasupra iubirii, iar această schimbare de locuri în preferinţele oamenilor pare să placă unora, astfel încît promotorii urii visează acum chiar să conducă ţara, să-i traseze destinul şi să ne facă pe toţi părtaşi planului diabolic în care „a urî” să devină simbolul relaţiilor dintre noi.
Faptul că Mihai Gâdea a pus punctul pe „i” în emisiunea sa, îndemîmdu-şi telespectatorii să nu accepte această provocare diavolească a celor care au devenit promotorii urii, nu trebuie să treacă neobservat. Unii vor spune: ce mare scofală că s-a vorbit în acea emisiune despre ură ca despre un pericol iminent pentru viaţa noastră. Şi au dreptate, nu este nimic special într-o astfel de discuţie, cu condiţia ca noi să nu fim cu bună ştiinţă soldaţii urii, ci ai iubirii. Dar sîntem noi soldaţii iubirii sau am devenit fără să ne dăm seama apostolii urii? E de ajuns să ne uităm la noi, să vedem cu cîtă seninătate îi urîm pe cei care gîndesc altfel sau pe cei care au alte opţiuni politice decît noi, şi ne putem da seama că am mers mult prea departe.
Zilele acestea a fost sfinţită Catedrala Mîntuirii Neamului şi am văzut oameni călcîndu-se în picioare doar pentru a intra în faţa altora, ca o practică a principiului egoist că eu trebuie să fiu înaintea tuturor cu orice preţ. Aproape în fiecare situaţie, parcă toţi căutăm un motiv pentru a urî cîte ceva.
Se apropie cea mai mare sărbătoare a lumii creştine, cînd miliarde de oameni de pe planetă întîmpină Naşterea lui Isus. Crăciunul este simbol al renaşterii, al schimbării, al împăcării şi, iată, noi sîntem acum la un pas de a-l transforma într-un simbol al dezbinării. Nu contează nici Ziua Naţională, nici apropierea Crăciunului: amîndouă sărbătorile par să fie doar un nou prilej de a ne manifesta ura!
Cîndva, oamenii se emoţionau doar cînd auzeau sau citeau din Sfînta Scriptură cuvintele Apostolului Pavel către Corinteni, din capitolul „Iubirea” al primei Epistole. Acum simt o oarecare sfială să vă propun să recitim aceste versete. Îndrăznesc, totuşi, sperînd că ura încă nu ne-a infectat de tot, că iubirea mai are încă şansa ei:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
Dacă am întreba oamenii pe stradă cum ar prefera să fie: buni şi iubitori sau răi şi capabili de ură, sînt sigur că nimeni n-ar recunoaşte preferinţa către ură, ci doar aceea înălţătoare către iubire. Dar, dacă simţim că aşa este mai bine, de ce oare nu facem acest lucru ca exerciţiu zilnic chiar şi faţă de cei care n-ar merita să fie iubiţi?
Un vechi proverb chinezesc spune: „Iubeşte-mă cînd o merit cel mai puţin, căci atunci am cea mai mare nevoie”. Iubirea faţă de celălalt poate fi folositoare celui din faţa ta, dar darul adevărat este pentru tine, cel care eşti capabil de acest sentiment, căci înseamnă că ai în tine izvorul nesecat al iubirii.
Este în Biblie un cuvînt cu adevărat colosal: „chenoză”, care înseamnă „golire”, cu sensul de „golire de sine”. Dincolo de conotaţiile biblice, cuvîntul chenoză (golire) ne spune că vasul plin nu mai poate primi nimic, fiind necesară golirea lui pentru a putea primi din nou. La fel este şi cu sufletul omenesc: pentru a primi iubirea este necesar ca vasul care sîntem noi să se golească de ură pentru a se umple apoi de iubire!
…am vazut oameni calcandu se n picioare..sunt sigur ca nu un impuls de credinta crestina i impinjea sa ajunga cu un minut mai devreme la …moaste..ci totala lipsa de civilizatie.lipsa de respect pentru cei din jur si o forma de egoism rural transferat cu forme legale in toate orasele iar capitala i fruncea cu purtatoru ei da cuvant ..bicali crestinu .pentru a respecta fara sa ti se arate biciul ti trebuie cele vreo saptesprezece secole trecute si un element pe care nu l identific desi in multe imprejurari la mine l gasesc..si l observ si inca la cativa..il caut in continuare..inca vre un an doi…pana n….