„Minciuni adevărate”, o amuzantă serenadă în trei

Una dintre recentele comedii ale lui „Amélie” Audrey Tautou, „Minciuni adevărate”, rulează de azi în cinematografele bucureştene. O peliculă fără clişee, elegantă şi amuzantă.

Cunoscută publicului pentru rolul său în filmul deja cult „Amélie”, Audrey Tautou în rolul principal în „Minciuni adevărate” (De vrais mensonges), o poveste hazlie, dar teribil de încurcată, a unei iubiri neîmpărtăşite care se complică prea mult. Actriţa este la a doua colaborare cu regizorul francez Pierre Salvadori, după comedia romantică de succes „Hors de Prix” (2006).

În „Minciuni adevărate”, Tautou joacă alături de Sami Bouajila, cunoscut pentru rolul său din „Les Histoires d’amour finissent mal… en général”, care l-a determinat pe Salvadori să îl aleagă pe actorul francez de origine libiană pentru a interpreta rolul principal masculin.

Acţiunea filmului se derulează într-un salon de coafură, unde unul dintre angajaţi, Jean (Sami Bouajila), este îndrăgostit de Emilie (Audrey Tautou).

O mecanică învolburată, generatoare de o cascadă de qui pro quo-uri într-o linie de galanterie mincinoasă, amintind de Marivaux sau de Musset, sau de declaraţiile lui Cyrano.

Într-o dimineaţă de primăvară, Emilie primeşte o scrisoare de dragoste anonimă, frumoasă şi inspirată. O aruncă la coşul de gunoi, dar peste puţin timp o ia înapoi. Îşi dă seama că asta poate fi calea de a o „trezi la viaţă” pe mama ei, singură şi tristă după ce fusese părăsită de soţ. Fără să ezite prea mult, retrimite scrisoarea mamei sale. Emilie nu ştie însă că autorul ei este Jean, timidul său angajat. Nici nu se gândeşte că gestul ei va crea o serie de încurcături şi neînţelegeri, de care curând vor fi copleşiţi toţi.

Comedia vine întotdeauna înaintea poveştii

Povestea din spatele filmului s-a născut în urma unor discuţii lungi între Pierre Salvadori şi coscenaristul său, Benoît Graffin. Cei doi se întâlnesc des și stau de vorbă, își povestesc diferite întâmplări din vieţile fiecăruia, povești ce pot sta la baza unui viitor scenariu. De data aceasta, un personaj din povestea lui Pierre părea să se potrivească foarte bine cu un personaj din povestea lui Benoît. Cei doi s-au gândit că, dacă ar interpune un personaj masculin între cele două, ar putea rezulta o poveste comică, dar şi emoţionantă în acelaşi timp. Aşa a luat naştere scenariul pentru lungmetrajul „Minciuni adevărate”.

Salvadori, care este fascinat de Lubitsch, semnează un film delicios, condus într-un ritm riguros. El gustă consecinţele de vodevil ale minciunii, viclenia unei tinere femei care nu vrea să mărturisească că este îndrăgostită. Suculentele neînţelegeri provocate de impostură. În peliculă se pot observa lipsa încrederii în sine, timiditatea, legitimitatea, prietenia, complexul intelectual, calvarul îngerului păzitor, arta de a se preface ceea ce nu eşti şi teama de a fi demascat, încurcătura sentimentală căreia personajul îi este în acelaşi timp autor şi victimă.

Audrey Tautou în rolul coafezei

Pelicula este, de fapt, o serenadă în trei. Jean joacă rolul „îndrăgostitului” pentru a o ajuta pe mama lui Emilie, interpretată magistral de Nathalie Baye, să iasă din depresie. Din înlănţuirea momentelor comice, regizorul obţine confuzia între teatru şi viaţă.

Actorii au partea lor de responsabilitate în reuşita filmului. Sami Bouajila începe să vocifereze într-o chineză aproximativă, făcându-şi praf bicicleta, Audrey Tautou etalează false candori, Nathalie Baye se dezlănţuie în câteva numere accentuate de seducţie.

Pierre Salvadori este cunoscut pentru comediile sale de succes „Hors de prix” şi „Les Apprentis”, cu Guillaume Depardieu, rol pentru care actorul francez a câştigat Premiul „César” pentru Cea mai bună speranţă masculină a anului 1996. Regizorul a debutat în 1993 cu lungmetrajul „Cible émouvante”, pentru care a primit o nominalizare la Premiile „César” pentru Cel mai bun debut. Alte două filme cunoscute ale lui Salvadori, al cărui stil cinematografic se inspiră din opera celebrului regizor german Ernst Lubitsch, sunt „Comme elle respire” (1998), cu Marie Trintignant şi Guillaume Depardieu, şi „The Sandman” (2000), de data aceasta, un thriller.

Mama şi fiica, povestindu-şi despre iubire

Regizorul foloseşte comedia pentru a trata subiecte care ar putea funcţiona foarte bine şi în alte genuri, cum ar fi drama. „Cred că umorul este un gen foarte serios, de fapt. Mai exact, cred că este un gen care trebuie luat foarte în serios. Un gen ambiguu şi fragil, pentru că este supraexploatat sau subestimat. De multe ori, uităm care este esenţa comediei: elipsa, ironia, verosimilitatea, importanţa poveştii, a stilului, a personajelor, toate orchestrate către acelaşi rezultat: râsul. Eu aleg întotdeauna genul înaintea subiectului, comedia vine întotdeauna înaintea poveştii, care apare apoi natural”.

Deşi cu oarecare nerealizări, pelicula se situează în eşalonul superior al comediei franţuzeşti, recomandată pentru amuzament într-o perioadă de criză.

Audrey Tautou, o tânără nostimă

Audrey Tautou şi Sami Bouajila

În viaţă, această femeie de 35 de ani consideră că „este important să fii înconjurat de oameni plini de haz”. A făcut din comedie terenul ei favorit. Cu Klapisch, cu care va turna în curând cea de a treia parte a „L’Auberge espagnole”, sau cu Salvadori, care a distribuit-o în „Hors de prix” şi „De vrais mensonges”, actriţa stăpâneşte arta de a provoca râsul. „Ador asta! Implică o tehnică care depăşeşte sinceritatea. Trebuie să ai cu adevărat intenţia şi apoi s-o decalezi puţin. Este o tehnică pasionantă.”

„Are o latură veselă fără să râdă”, susţine François Damiens, partenerul ei din „La Delicatesse”. „Pe platou găseşte întotdeauna modul de a glumi.” Pentru că reuşeşte întotdeauna să-şi gestioneze inconştient concentrarea, Audrey Tautou îşi poate permite să glumească până în clipă în care se aude cuvântul „Motor”.

În coaforul provensal

Pierre Salvadori a lucrat în trecut cu Audrey Tautou la comedia romantică „Hors de Prix”, care s-a bucurat de un foarte mare succes de public în Europa. Întrebat de ce a ales să lucreze încă o dată cu celebra actriţă, regizorul a spus că „Audrey are o tehnică incredibilă şi suficient abandon pentru a nu lăsa ca această tehnică să preia controlul”. Mai mult, are capacitatea şi modestia de a fi amuzantă, fără a fi comică, crede Salvadori. „Pentru a juca rol de comedie, trebuie să laşi mândria deoparte, să nu arăţi, nici măcar discret, că eşti mai bun decât personajul”, continuă el. „De asemenea, din nou am realizat că şi eu şi Audrey aveam acelaşi film în cap. Înţelegând exact unde vreau să ajung, ea mă ajută foarte mult. De aceea revin la lucrul cu anumiţi actori, aşa cum am făcut şi cu Marie Trintignant sau Guillaume Depardieu: pentru că îmi devin aliaţi în interiorul planului.”

Tautou, copilul minune al cinematografului francez

Maddy, o femeie abandonată şi tristă

După succesul cu „Amelie Poulain”, Audrey Tautou ar fi putut face carieră în Statele Unite. Actriţa, care este acum pe afişul a două noi filme, a preferat să lucreze în Franţa, rezervând timp călătoriilor. O femeie discretă care n-a făcut decât ceea ce a vrut şi care cultivă paradoxul.

În 23 noiembrie se afla pe Champs Elysées pentru a aprinde luminile de Crăciun. Dar, cu trei ore înainte, o domnişoară timidă intrase în holul Hotelului Fouquet Barrière purtând un borsalino. Se îndreptase spre apartamentul 208 pentru a evoca cu pasiune „La Delicatesse”, primul film realizat de David şi Stephane Foenkinos, a cărui vedetă este. Pelicula va fi lansată azi, 17 decembrie, la Paris, la o săptămână după „Des vents contraires”, de Jalil Lespert, căreia i-a dat strălucire cu prezenţa sa. Un prilej de a cunoaşte uimitoarea ei personalitate în care se combină armonios contradicţiile din care îşi extrage forţa.

O menţiune la bacalaureat, un prim an de studii de literatură modernă la „Catho” în Paris, terminat fără mari eforturi, o integrare imediată în al doilea an la Cursul „Florent”, până când un profesor i-a convins pe părinţii ei să n-o mai trimită să studieze în Montluçon-ul natal, un „César pentru cea mai bună speranţă” pentru unul dintre primele sale roluri în cinema, în „Venus Beauté”… Tânăra Tautou pare să fi avut multe facilităţi. Totuşi, ambiţioasă, nu este interesată decât de dificultăţi. Pentru Stephen Frears („Dirty Pretty Things”) a învăţat engleza cu accent turcesc cu scopul de a interpreta o cameristă emigrată la Londra. Când s-a hotărât să urce pe scenă, n-a ales un vodevil, ci „Casa Păpuşilor” de Ibsen. „Un rol ale cărui dificultăţi nu le bănuiam, o punere în scenă solicitantă, dar o experienţă care m-a îmbogăţit”, a afirmat ea.

Jean, bărbatul de care sunt îndrăgostite două femei

Şi pentru Salvadori („Hors de prix”) a învăţat să fie cu adevărat sexy. În „La Delicatesse”, provocarea principală constă în a juca timpul care trece printr-o durere ce se atenuează treptat. „Nu era vorba de clişee cum ar fi o coadă de cal pentru a sugera tinereţea sau afişarea unei figuri disperate pentru a transmite tristeţea şi rujatul pentru a comunica fericirea regăsită. Trebuia arătat felul în care această femeie rănită îşi pierde nepăsarea. Prin ţinută, prin modul de a vorbi, prin privire, prin ritmul care se schimbă”.

În CV-ul actriţei se întâlnesc nume ca Jeunet, Frears sau Resnais. Cu „Amelie Poulain” sau „Codul Da Vinci” a făcut să explodeze box-office-urile din întreaga lume. La 12 ani după debutul pe ecran, copilul minune al cinematografului primeşte cele mai invidiate scenarii. Dar Audrey Tautou nu lucrează decât în unul sau două filme pe an, pentru a-şi lăsa timp să călătorească, să citească sau să deseneze.

Când fraţii Foenkinos i-au cerut să-i dea viaţă lui Nathalie, eroina best-sellerului lui David pe care voiau s-o aducă pe ecran, nu le-a venit să creadă că a acceptat. „Este o şansă extraordinară să o ai pe Audrey Tautou pe genericul unui film”, au spus ei. S-o vezi încarnând o văduvă care regăseşte dragostea alături de un bărbat care nu seamănă deloc cu „prinţul fermecat” (interpretat de François Damiens) rămâne pentru scriitor „întâlnirea profesională cea mai marcantă a vieţii”. Ea nu consideră că le-a făcut un cadou. „Eşti întotdeauna mai neliniştit când porneşti să faci primul lungmetraj pentru că este un univers necunoscut, mărturiseşte ea. Dar este şi o şansă formidabilă de a vedea entuziasmul, plăcerea, gratitudinea tinerilor realizatori faţă de echipa implicată în proiectul lor.”

N-aş fi fericită să trăiesc într-un turn de fildeş

Benoît Magimel şi Audrey Tautou în Des Vents contraires

Tautou este cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ. „Când citesc un scenariu, e ca şi cum aş fi apa în care cufunzi un pliculeţ de ceai. Mă colorez; există ceva care mă prinde fără să-mi dau seama.”

Cu săptămâni înaintea unei filmări, toate lecturile, întâlnirile sunt îndreptate în aceeaşi direcţie. Acum este legănată de „Spuma zilelor” de Boris Vian, a cărui adaptare o va filma în curând cu Romain Duris, în regia lui Michel Gondry. Dar nimic n-o împiedică să rămână cu picioarele pe pământ. În viaţa particulară, această fiică a unui chirurg stomatolog şi a unei profesoare devenite responsabil cultural la primăria din Montluçon nu e genul care pozează. Celor care se miră de simplitatea ei le răspunde: „De la începutul carierei, am simţit că trăiesc într-un turn de fildeş, ceea ce nu mă face fericită, pentru că mă îndepărtează de lume. Or, ţin prea mult la familia mea, la prieteni, la libertate”. O libertate pe care şi-o acordă şi în profesie, când se hotărăşte să participe la un clip al lui Charlie Winston sau acceptă să devină muza Casei Chanel.

Pe platouri, la festivaluri sau la ceremoniile de decernare de premii, Audrey Tautou trăieşte printre staruri. Marion Cotillard, care îşi aminteşte generozitatea ei din timpul filmărilor la „Un long dimanche de fiançailles”, afirmă că a trăit alături de Tautou „una dintre cele mai frumoase amintiri legate de un actor”. Graţie lui Ron Howard şi „Codului Da Vinci”, ea a devenit protejata lui Tom Hanks. „Ensemble c’est tout” i-a prilejuit prietenia cu Guillaume Canet, iar „Hors de prix” a împins-o în braţele seducătorului momentului, Gad Elmaleh. Dar idealul ei masculin nu sunt nici Brad Pitt, nici George Clooney. Idolul său este Michel Desjoyeaux. Este mai fascinată de lumea mării decât de cea a stelelor. O pasiune pe care o împărtăşeşte cu François Damiens şi care alimentează toate conversaţiile lor în timpul filmărilor la „La Delicatesse”, înainte de a-şi oferi o plimbare cu vaporul. „Oamenii care iubesc velele împărătşesc aceleaşi valori, mi-am dat seama de acest lucru cu Tautou”, a declarat actorul belgian.

Starul din La Delicatesse

Se bucură de succesul hollywoodian al lui Marion Cotillard: „Sunt încântată pentru ea, pentru că pare să fi cunoscut o dezvoltare în această viaţă. Dar pentru nimic în lume n-aş urma acelaşi drum”, mărturiseşte actriţa. Dacă ţara ei este Franţa, cuibul este Parisul. Considerată în 2008 ca una dintre actriţele franceze cel mai bine plătite, cu reţete de peste un milion de euro pentru un film, n-a fost tentată să se mute. A păstrat micul ei apartament din Montmartre şi nu ezită să ia metroul pentru a ajunge seara la „Théâtre de la Madeleine” pentru a juca în „Casa Păpuşilor”.

Să faci înconjurul lumii cu cheltuieli de prinţesă, urmată de o suită de asistenţi sau ataşaţi de presă înseamnă foarte puţin pentru ea. Când călătoreşte preferă clasa ecologică. Probabil o reminiscenţă din copilărie, când, în fiecare vară, părinţii ei închiriau o rulotă pentru a-şi duce cei patru copii la destinaţia dorită. Pasionată mult timp de maimuţe, şi-a oferit, ca adolescentă, vacanţe în Sumatra, unde erau căutaţi voluntari pentru a se ocupa timp de 15 zile de urangutanii dintr-o rezervaţie. „Astăzi, lux înseamnă pentru mine să pot cumpăra un bilet de avion, când am chef, să iau cu mine o prietenă sau un membru al familiei şi să aterizez într-un loc necunoscut fără să fi planificat nimic dinainte”, explică ea. În afara numeroaselor weekenduri în cele mai frumoase capitale europene, a vizitat Islanda şi Insula Paştelui. A descoperit tezaurele Perului, ale Vietnamului, Indoneziei sau pe cele din Chile…

Mică de statură, dar cu un temperament de foc

Afişul peliculei La Delicatesse

„Audrey Tatou este graţia în stare pură”, o caracterizează Jalil Lespert, care a distribuit-o în „Les Vents contraires”. O graţie datorată probabil prenumelui ei, ales ca un omagiu adus lui Audrey Hepburn. Ca şi la actriţa americană, statura mignonă şi silueta filiformă par să fi determinat caracterul înfocat. „Nu cred, spune ea. Fizicul meu, beţele care-mi servesc de picioare m-au complexat mult timp. Caracterul imposibil cred că vine de la părinţii mei”. Această mână de femeie, voluntară, hotărâtă, nu ezită să facă numai ceea ce-i trece prin cap pentru a scăpa de şabloanele în care ar putea fi încadrată. Ca şi Coco Chanel, pe care a încarnat-o în regia lui Anne Fontaine, domnişoara Tautou are un fel de autoritate naturală care impune respect. Spune ceea ce gândeşte şi nu povesteşte decât ceea ce vrea. O ştiu prea bine jurnaliştii prea curioşi. Privindu-i în faţă cu ochii ei negri, cu un surâs larg, ştie să-i facă să înţeleagă că uneori intră în grădina ei secretă. În acel moment, actriţa scoate aparatul ei pentru a pune capăt interviului cu o fotografie-amintire… Atipic!