“Mizerabilii”, noul film al regizorului Ladj Lytuona

Filmul lui Ladj Lytuona este o reflecţie asupra conflictelor din societatea contemporană, pornind de la actualizarea tematicii din Mizerabilii de Victor Hugo.

În epoca în care imaginea lumii este percepută prin intermediul comunicării, tradiţionala reprezentare geografică nu mai este o evidenţă. Cadrul impus de graniţele între ţări, continente şi regiuni nu epuizează reţeaua de relaţii care interesează multiplicitatea conexiunilor locale, conectate la reţeaua globală. Interdependenţa mondială nu determină eliminarea distanţelor, ci reconfigurarea lor pe baza unor parametri de acces. O elită cosmopolită lasă în mod intenţionat în suspensie o parte considerabilă a umanităţii care, segregată şi imobilizată în interiorul teritoriilor abandonate, are experienţa unor noi forme de excludere şi de discomfort existenţial.

Condiţia de marginalitate indusă fiinţelor considerate locuitori ai “periferiei” lumii, provoacă adesea sentimente violente de revoltă, care pot fi direcţionate atât în interiorul, cât şi în exteriorul comunităţii de apartenenţă sau a ţării de adopţie.

“Ura de sine, fundamentalismul, xenofobia, schizofrenia se numără printre plăgile care mărturisesc dificultatea de a rezista vidului din Stat şi invizibilităţii puterii globale, în peisajul modernităţii”, scrie Zigmunt Bauman.

Ceremoniile mediatice devin atunci unica formă de coeziune pentru o societate divizată, pentru o ţară dispusă să se unească exclusiv în numele unei emoţii.

La cea de 72-a ediţie a Festivalului de la Cannes, Ladj Ly a sugerat aceste reflecţii cu Mizerabilii, chiar în locul în care, în 1995, Mathieu Kassovitz obţinuse Premiul pentru cea mai bună regie cu La Haine (Ura). Cele două filme au multe asemănări. Ladj Ly a declarat chiar această relaţie.

Dar, Mizerabilii nu este La Haine. Nici prin scriitura sa, nici prin regie, prospeţime şi, mai ales, nici prin condiţiile din interiorul periferiei care sunt complet schimbate. Să nu uităm că fiecare operă trebuie analizată pornind de la o perspectivă istorică precisă, evitând generalizările.

Trecutul colonial al Franţei este un element esenţial care, fie şi tacit, poate conferi originalitate lecturii unei istorii în care opoziţia dintre poliţie şi comunitate, ordine şi haos devine evidentă.

Alegerea lui Ladj Ly de a pune în centrul acţiuni şi în momentul-cheie personajul Gwada (Djibril Zonga), poliţistul de origine africană, pare relevantă nu numai pentru a respecta codurile thrillerului urban. Gwanda este cel vinovat de lovitura care îl desfigurează pe Issa, băiatul de culoare care fură puiul de leu de la ţigani, şi nu Stéphane (Damien Bonnard), prin ochii căruia noi urmărim povestea şi o interpretăm pornind de la viziunea noastră asupra Istoriei, şi nici Chris (Alex Manenti) care calchiază clişeul poliţistului alb, sexist, rasist, dispus să acţioneze în afara legii pentru a menţine ordinea.

Cazul de conştiinţă – recuperarea cardului care conţine memoria digitală a scenei, înregistrată din greşeală de o dronă pilotată de băiatul din turn, şi el de culoare – se transformă într-o interogaţie asura apartenenţei.

Nu este vorba numai de analizarea dinamicii în interiorul unei societăţi multiculturale care predispune constant, din motive adesea futile şi răstălmăcite, la explozia conflictului, generând o dialectică exasperantă, mai ales când este raportată la viaţa reală, între tensiune şi relaxare, care, la finalul filmului, când violenţa explodează cu adevărat, determină spectatorul să respire uşurat, chiar dacă se întreabă ce înseamnă să ai origini africane în Franţa.

Oare câte conflicte a putut interioriza Gwada? Cine este el: un poliţist, un cetăţean francez, una dintre nenumăratele identităţi din diaspora fiilor colonialismului sau aparţinând noilor migraţii globale? S-ar putea spune că pentru Gwada a îmbrăca haina de poliţist nu înseamnă numai să fie un garant al ordinii, ci să fie francez. Poate, în lentul şi progresivul proces de integrare, aceasta reprezintă o împlinire, ideea de a fi mai francez decât alţii.

Pare a fi alegerea de a substitui incertitudinii lipsei de identitate, multiculturalităţii o interiorizare a unei identităţi fără compromisuri, consemnată de Lege, deşi trăieşte la Montfermeil (acelaşi cartier în care a plasat Victor Hug Mizerabilii) în aceleaşi condiţii cu restul populaţiei care o populează. Când Stéphane îi înmânează cardul de memorie, Ladj Ly prin intermediul personajului său, pare să se întrebe şi el: Este într-adevăr simplu să faci alegerea justă? Explozia finală de violenţă din partea copiilor, transformaţi în furioşi războinici urbani, nu poate fi considerată exclusiv ca o vendetă care închide cercul abuzurilor imediate (Issa, lovit de un foc de armă, este ridiculizat în cuşca leului de către ţiganul care fusese furat), ci este încă un afront adus lui Gwada, care pare să-şi fi uitat originile.

În realitate, consideră criticul Carlotta Petracci, “filmul lasă în suspensie această alegere sau ipoteza unei succesive schimbări a mersului roţii, pentru că dura lecţie pe care Ladj Ly ne obligă s-o învăţăm este că în anumite contexte nu mai există nici timp, nici spaţiu de reflecţie. Orice acţiune determină o reacţie, numai în cel mai bun caz egală şi contrară. Din acest punct de vedere, finalul este foarte interesant, pentru că Ladj Ly, punând în mâna lui Issa, copilul, un Molotov (ceea ce aminteşte finalul peliculei Il nastro bianco a lui Michael Haneke, în care regizorul austriac ne pune un faţa unei copilării abuzate de Nazism), relatând şi încheind acţiunea, lasă alegerea spectatorului: Vrem să ne salvăm sau suntem dispuşi să suportăm dificultatea consecinţelor urii?