Moş Crăciun vă aduce poveşti şi pentru mici, şi pentru mari

„Colinde, colinde!/ E vremea colindelor/ Căci gheaţa se-ntinde/ asemeni oglindelor/ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurele/ Căci noaptea de azi-i/ Când scâteie stelele…” Un cântec de Crăciun de Mihai Eminescu.

Daruri pentru Moş Crăciun

O carte încântătoare, cu povestiri de Melanie De Coster, Corinne Machon, Roger-Pierre Brenaud, Cristelle Leduc, şi ilustraţii de Liliane Crismer.

„N-am să termin la timp, dacă te foieşti aşa!” Dar de ce era aşa de nervoasă Irma, fidela doică a lui Moş Crăciun? În dimineaţa aceea, la cererea Moşului, începuse să-i croiască un costum nou. Irma cea pricepută mânuia cu îndemânare atât creta, cât şi foarfecele, astfel încât, pe seară, munca sa începuse să capete formă. Moşul o îmbrăţişă cu căldură. Alături, într-o mică încăpere frumos amenajată, doi şoricei ţineau cu grijă o bocată de stofă roşie, în timp ce un al treilea mânuia foarfecele uriaş. Şi ei se pregăteau de sărbători. În povestirea „Cadoul lui Moş Crăciun”, spiriduşii se hotărăsc să-i facă lui Moş Crăciun o surpriză. Aveau misiunea să aranjeze scrisorile în diferite rafturi, după ce erau citite. Trebuie spus că Moş Crăciun era un mare gurmand şi de aceea spiriduşii s-au hotărât să-i facă o prăjitură cu scorţişoară şi să-i aducă pahare cu lapte aromat. Şi cum până la Crăciun mai era puţin, Moşul era foarte ocupat. Trebuia să-şi scoată din dulap costumul roşu, să verifice să nu lipsească niciun nasture şi să-l probeze pentru a vedea dacă îl mai încape. Trebuia să cureţe sania şi să supravegheze pregătirea cadourilor. Sosi în sfârşit ajunul Crăciunului. Cu toate cadourile încărcate şi cu renii înhămaţi la sanie, Moş Crăciun se pregătea de plecare. La nunta lui Moş Crăciun cu Crăciuniţa au fost invitaţi toţi spiriduşii.

„Noaptea magică” este o altă poveste minunată de care vă veţi îndrăgosti, la fel ca şi de minunatul măgăruş alb, „Albişor” şi de „Micul clovn şi cadourile de Crăciun”. Cei mici sunt învăţaţi să pregătească diferite dulciuri, precum buturuga de Crăciun cu ciocolată, ori felicitări nostime, oameni de zăpadă şi alte minunate cadouri, ca şi ghirlande multicolore.

Poveste de Crăciun

Ilustraţiile lui Roberto Innocenti au păstrat spiritul lui Charles Dickens din această carte despre lumea magică care a încântat mai multe generaţii. „Crăciunul este o vreme binecuvântată, o vreme a bunătăţii, a iertării, a milosteniei şi a veseliei, singura perioadă, pentru mine, din lungul calendar al anului când toţi bărbaţii şi femeile par să-şi deschidă la unison inimile ferecate şi să-i considere pe cei mai puţin norocoşi decât ei adevăraţi tovarăşi de drum”.

Publicată pentru prima dată în 1843, „Povestea de Crăciun” elogiază spiritul acestei sărbători. Este povestea lui Ebenezer Scrooge, un zgârie-brânză bătrân şi ursuz, care îi priveşte cu ură pe toţi cei din jur. Într-o noapte de Ajun, la fel de îngheţată ca inima bătrânului, primeşte trei vizitatori fantomatici: Spiritul Crăciunului-Trecut, al Crăciunului-de-Acum şi al Crăciunului-Ce Va Să Vină. Aceştia îl poartă într-o călătorie uimitoare şi pe alocuri înfricoşătoare, în urma căreia hapsânul se schimbă.

În 1824, ziarul londonez „Sunday Telegraph” îl proclama pe Dickens drept „omul care a inventat Crăciunul”, întrucât, prin poveştile sale, a reînviat tradiţiile acestei sărbători, chiar când acestea erau pe punctul de a dispărea din viaţa socială şi de familie a englezilor.

„Colind de Crăciun” este povestea prin care vechile obiceiuri de Crăciun au fost reafirmate. Mai mult, citind povestea unchiului Scrooge, oamenii au ajuns să asocieze sărbătoarea Naşterii lui Hristos cu peisajele feerice de iarnă, cu mese pline şi cu o atmosferă caldă şi veselă de familie.

Dincolo de imaginea dickensiană a Crăciunului, pe care cititorii şi-au însuşit-o atât de bine, unchiul Scrooge, eroul poveştii, a devenit şi unul dintre personajele celebre ale literaturii engleze şi universale. El nu reprezintă numai o tipologie, este departe de a fi doar avarul pe care spiritul Crăciunului îl modelează, datorită talentului cu care Dickens l-a pus în valoare; unchiul Scrooge este un personaj legendar. Aşa încât Scrooge începe să se întreacă pe sine. Unii oameni râdeau să-l vadă aşa schimbat. Inima lui râdea şi asta-i era de ajuns.

Moş Crăciun pribeag soseşte

„Vine, vine iarăşi iarna/ Ninge-afară, ninge/ Mulţi copii afară sunt/ Laudă colinde.” Sunt versurile Elenei Farago, ce aduc aminte de Naşterea Mântuitorului. Un volum de poezii, de colinde şi de poveşti semnate de mari scriitori ai literaturii române creionează lumea copilăriei de odinioară. Selecţia este făcută de Anatol Vidraşcu, iar ilustraţiile fermecătoare, de Simion Zamşa. Dau năvală fulgii de nea, „Florile dalbe”, „Baba Iarna” şi „Povestea de omăt” ale Otiliei Cazimir, „Cei trei crai de la răsărit” ai lui Ion Creangă, „Colindele” şi „Rugăciunea” lui Mihai Eminescu, „Colindătorii” lui George Coşbuc şi uite, vine Moş Crăciun… „De când umblau sfinţii pe pământ şi se deschidea cerul de Bobotează, farmecele legau apele, iar unii telegari mâncau jeratic… era cunoscut Moş Crăciun. Ţăranii voioşi în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii şi îi pârliră la foc de paie şi îi spălară cu cărămidă, cu frunză de gorun şi cu apă caldă, se abătură pe la cârciumă. Ba un rachiu, ba o ţuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă şi cheful rumen şi guraliv se întinse ca focul. Hora era prea încetinită. O sparseră după două învârtituri şi, împletindu-şi mâinile, o repeziră în ritm vioi, aici bătând cu călcâiele pe loc, repede şi îndesat, aici aruncând picioarele ca şi cum ar fi sărit pârleazul”. O poveste adevărată din viaţa satului românesc, scrisă cu vervă, dar şi cu ironie, cu umor şi cu dragoste de către Barbu Delavrancea.

Spiritele Crăciunului vin pe audiobooks

„Aventurile lui Habarnam” este una dintre marile cărţi ale copilăriei. Mulţi dintre noi îşi amintesc cu drag de princhindeii şi de prichinduţele care iau parte la aceste aventuri nebănuite. „Habar n-ai ce lume minunată te aşteaptă să o descoperi ascultând povestea simpaticului piticuţ aiurit pe care îl vei îndrăgi din prima clipă!” Acest audiobook este un cadou minunat pentru copiii de toate vârstele. Nu doar pentru că spune una dintre cele mai frumoase poveşti de pe lume, scrise de Nikolai Nosov, dar şi pentru că arată fermecător, ca o cărticică veselă şi colorată.

„Lumea lui Arpagic” este lumea în care tot ce e firesc e miracol. O lume fermecată în care se produce miracolul naşterii dintr-o sămânţă cât o gămălie de ac a unei plante cu frunze şi flori, care, la rândul lor, nasc fructe şi seminţe. Iar pe lângă această minune, nimic nu mai pare de neînchipuit: faptul că animalele citesc, păsările au emoţii, fluturii au idei şi legumele sentimente. „De altfel, când am scris prima dintre aceste cărţi, nicio clipă nu m-am gândit că o scriu pentru copii. Mă jucam cu mine însămi. Abia după ce, publicând-o, copiii au adoptat-o, am continuat să scriu gândindu-mă la ei ca la nişte parteneri de joc”, mărturisea Ana Blandiana.

„Aventurile baronului Münchhausen”, de Gottfried August Bürger, este şi acum o carte încântătoare. ”Am primit de la un vechi prieten un dar care mi-a făcut mare plăcere. Era un câine de vânătoare, urmaş al căţelei de care v-am vorbit şi care fătase pe când fugărea un iepure. Din nenorocire, acest câine fusese ucis de un vânător ageamiu, care îl împuşcase, trăgând într-o pereche de potârnichi. Din pielea acelui animal mi-am făcut haina pe care o vedeţi şi care, când mă duc la vânătoare, mă duce fără greş la locul vânatului. Când ajung destul de aproape să pot trage, un nasture de la haină sare în locul în care se află vânatul şi, cum puşca mea este întotdeauna încărcată, nu greşesc nicicând lovitura. După cum vedeţi, mai am trei nasturi…”

Clopotele

Adevăruri sfâşietoare, frumuseţe, artă, ură, conspiraţii, zâmbete printre lacrimi şi mai ales sunete care să exprime emoţii într-un limbaj universal. O poveste strălucitoare şi gravă, ca bătaia în amurg a marelui Pummerin din Catedrala Sfântului Ştefan. Marele Pummerin a fost turnat în 1705 din 208 tunuri turceşti şi a rezistat până în 1954. A fost topit, turnat şi ridicat din nou în 1957. Este tras în fiecare an pentru celebrarea Anului Nou, la Viena. „Proza magică a lui Harvel dă glas vieţii lui Moses. Clopotele, muzica şi respiraţia întretăiată a dragostei adevărate”, scria cronicarul de la „Historical Novels Revew”.

„La început au fost clopotele. Trei clopote, turnate din lopeţi, greble şi sape strâmbe, ceaune crăpate, pluguri tocite, o sobă ruginită şi câte o monedă de aur topită în fiecare dintre ele. Erau negre şi aspre, mai puţin în jurul buzelor argintii, unde ciocanele de lemn ale mamei mele bătuseră de un milion de ori. Mama era destul de mică încât să poată dansa sub ele, în clopotniţă. Când se legăna, tălpile i se desprindeau de pe podeaua cu scânduri lustruite, astfel că, atunci când ciocanul lovea clopotul, îi simţea vibraţia din coroana acestuia până în vârful degetelor de la picioare. Erau Cele Mai Răsunătoare Clopote De Pe Pământ. Frumuseţea dangătului era destinată doar mamei mele şi mie”.

Născut într-o clopotniţă, într-un sat din Alpii elveţieni, Moses, fiul unei sărmane surdo-mute, este înzestrat cu un auz remarcabil şi cu o voce la fel de limpede precum sunetul uriaşelor clopote sub care a văzut lumina zilei. Sunetele îi vor fi harta cea mai de încredere pe parcursul vieţii sale marcate de muzică, la început în corul unei mânăstiri şi, în cele din urmă, pe scenele celor mai de seamă teatre din Viena şi din Veneţia. Binecuvântare, dar şi blestem, vocea sa angelică este vocea unui „musico”, castrat împotriva propriei voinţe pentru a-i păstra puritarea şi limpezimea glasului. Moses îşi va trăi iubirea pentru o tânără nobilă din Sankt Gallen, cu intensitate fidelă şi tragism, asemenea lui Orfeu, în opera cu care îşi face neaşteptat debutul pe scenă, la premiera dirijată de celebrul Glück.

„«Clopotele» este pentru auz ceea ce parfumul este pentru miros. Un roman care-ţi bucură simţurile şi îţi captivează mintea în acelaşi timp”, scria Sarah Dunant despre prima carte semnată de Richard Harvell.

Meniul perfect

Noua carte a celebrului Gordon Ramsay reuneşte într-o manieră inedită reţete alese din bucătăriile lumii: italiană, franţuzească, spaniolă, mediteraneană, britanică, thailandeză, chinezească, orientală, indiană, marocană, mexicană. Cele 156 de reţete de antreuri, feluri principale şi deserturi se pot combina amestecând şi potrivind paginile în 140.000 de meniuri diferite, în funcţie de anotimp. În acest volum sunt adunate reţetele sale favorite de pretutindeni, pe care oricine ar fi bucuros să le ştie.

Extravagantul maestru bucătar britanic Ramsay este cunoscut cititorilor români din emisiunile consacrate bucătăriei, fiind deosebit de apreciat pentru umorul său, pentru dexteritatea mişcărilor, îmbinate cu dansurile salsa, şi pentru glumele, uneori destul de piperate. Ramsay reuşeşte să facă din fiecare emisiune un adevărat show. El face parte dintre bucătarii ratificaţi cu 13 stele în Ghidul Michelin, primite de-a lungul timpului, iar reţetele sale sunt admirate şi încercate de cei mai apreciaţi maeştri bucătari din lume. Din 2006 face parte din „Ordinul Imperiului Britanic”.

După o viaţă aventuroasă, ocupând diferite funcţii şi furând secrete de la celebrul bucătar francez Alain Roux, în 1953 se întoarce la Londra şi preia restaurantul „La Tanti Clara”. Ceva mai târziu, Marco Pierre White îi propune de a i se asocia la restaurantul „Rossmore”, căruia îi schimbă numele în „Aubergine”. După puţin timp, restaurantul primeşte o primă stea în Ghidul Michelin, iar în 1997, a doua stea. Şi, în 2001, cea de a treia stea. Notorietatea sa îl face să deschidă mai multe restaurante, ca „Amaryllis”, la Glasgow, „Gordon Ramsay”, în plin centrul Londrei, încetul cu încetul constituind un adevărat imperiu, chiar şi la Dubai, şi la Tokyo. În 2006 pleacă în cucerirea Americii, deschizând primul restaurant la New York, apoi la Hollywood, la Los Angeles. În 2007 inaugurează un restaurant ce-i poartă numele în Irlanda, altul la Versailles, „Gordon Ramsay au Trianon Palace”.

Istanbul

„O adevărată declaraţie de dragoste”, scria „Sunday Times”. Celebrul scriitor Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, revine cu acest volum fascinant mai ales pentru cititorii familiarizaţi cu fragilitatea legăturilor dintre Orient şi Occident. „Senzualitatea Istanbulului, aşa cum o vede Pamuk, nu este marcată de autoportretul autorului, ce respiră surprinzător din fiecare pagină a cărţii, ci de poeticitatea legăturii scriitorului cu oraşul care l-a transformat”, nota „The Guardian”.

Istanbulul, în care scriitorul şi-a petrecut întreaga viaţă, se confundă incontestabil cu destinul său. „Îmi plăceau foarte mult acele tăceri pe care le împărtăşeam cu toţii, aşa cum se întâmpla şi în rarele momente când jucam un joc împreună (jocul de cărţi «A fugit popa», ori «Loto», de Anul Nou), aşa încât terminam repede pictura ca să nu pierd parcă acea clipă minunată. În timp ce ticseam covoarele şi draperiile cu virgule mărunte şi arabescuri, străduindu-mă să imit ceva din tuşa lui Matisse, despre care socoteam că mânuia pensula cu repeziciune, şi din stilul interioarelor lui Bonnard, băgam de seamă uneori că afară începea să se întunece şi că, din acest motiv, lampadarul răspândea o lumină mai puternică. Şi acum îmi place foarte mult să iscodesc seara, în timp ce mă plimb pe stradă sau privesc pe fereastră, interioarele caselor scăldate în lumina portocalie a lămpilor. La Istanbul, călătorii străini sunt nevoiţi să uite că ceea ce conferă personalitate unui oraş este în egală măsură aspectul său exterior şi priveliştea oferită de interioarele caselor, de spaţiile interioare…” „Pentru a înţelege mai bine această atmosferă în alb-negru, ce accentuează sentimentul de melancolie, care rămâne inseparabil de oraş şi care este mereu adus în actualitate, căci este împărtăşit de toţi istanbulezii ca un destin, trebuie să vii la Istanbul cu avionul, dintr-un oraş occidental înstărit, şi să te pierzi îndată după aceea pe străzile aglomerate, sau te duci într-o zi de iarnă pe Podul Galata – inima oraşului şi să vezi puhoaiele de oameni care trec pe acolo, în haine a căror culoare nu se poate distinge niciodată, şterse, gri, de culoarea umbrei”. Două citate pline de contrast cromatic, în care, dincolo de descrierea convenţională a Istanbulului, transpar inefabilul melancoliei şi aventurile imaginaţiei.

Angelologia

„Roman deopotrivă senzual şi intelectual, un thriller deosebit de inteligent, mai degrabă în stilul lui Umberto Eco decât al lui Dan Brow, însă fără sentimentalismul confuz al elogiilor new age sau al tratatelor catolice. Pusă în scenă cu vivacitate, «Angelologia» este plină de imagini aproape cinematografice, are o eroină energetică şi un personaj negativ de o cruzime elegantă”, comenta cronicarul de la „The New York Times”.

Evangeline era o copilă atunci când tatăl ei a încredinţat-o măicuţelor de la mănăstirea St Rose, pe valea râului Hudson. La 23 de ani, descoperirea unei scrisori din 1943 îi revelează tinerei o istorie secretă, de acum o mie de ani, un străvechi conflict între Societatea Angelologilor şi nephilini, descendenţi rezultaţi din împreunarea îngerilor cu oamenii.

Un roman care musteşte de istorie şi de personaje captivante, împleteşte tradiţia biblică, mitul orfic şi viziunea miltoniană a Paradisului pierdut, într-o poveste incredibilă despre oameni obişnuiţi prinşi într-o luptă care va decide soarta omenirii. Autoarea, Daniele Trussoni, este o romancieră americană contemporană, iar cu acest volum debutează în domeniul ficţiunii cu o poveste despre o străveche confruntare, reaprinsă în vremurile noastre, între îngeri şi oameni. Compania „Sony Pictures Entertainment” a achiziţionat deja drepturile cinematografice, iar continuarea se află şi ea în pregătire.

O poveste de un fantastic sumbru, în care intrigile se relevă pline de suspans, iar scenele de luptă apocaliptice conferă o vigoare şi o vitalitate emoţionante.