Năravul demascărilor

În octombrie 1990, am publicat la editura pariziană Calmann-Lévy volumul „Autopsie du coup d’État roumain“, în care analizam evenimentele ce au dus la răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu.

Apariţia pe scena politică a lui Petre Roman m-a incitat, fireşte, să-i descriu ascendenţa. Am rezumat aşadar, în cîteva rînduri, trecutul tatălui său, Valter Roman – lucruri pe care, în România, aproape toată lumea le cunoştea.

Proaspătul prim-ministru, însă, convins că tatăl său a fost un erou al disidenţei, n-a apreciat şi a dezlănţuit împotriva mea rudele şi prietenii pe care îi are Franţa. Urmarea a fost simplă şi de o extraordinară eficacitate: mi s-a lipit eticheta de „fascist” şi uşile tuturor redacţiilor mi-au fost închise.
(Aş vrea să precizez că Vladimir Tismăneanu a scris nu cîteva cuvinte despre Valter Roman, ci un lung, excelent şi incendiar articol, fără însă a fi pus pentru asta la stîlpul infamiei şi fără să-i fie distrusă pe veci cariera.)
Ceea ce urmează nu are, aparent, nici o legătură cu rîndurile precedente. Şi totuşi…
Se ştie că Alianţa Civică a reuşit să transforme închisoarea de la Sighet – unde a fost deţinut şi omorît în bătaie bunicul meu – în Memorial şi că, vară după vară, a organizat între sinistrele ziduri un simpozion internaţional. În primii ani, desfăşurarea acestor evenimente a fost posibilă mulţumită sprijinului material acordat de Consiliul Europei (a nu se confunda cu Consiliul European, organism al UE) – sprijin care n-a fost pe placul tuturor.
Pe 29 martie 1996, filiala franceză a „Centrului Simon Wiesenthal” adresa, sub semnătura Dlui Shimon Samuels, o scrisoare „preşedintelui” Consiliului Europei (funcţie care nu există, instituţia fiind condusă de un Secretar General – ceea ce, de la bun început, indică „precizia” demersului). Citez:
„Sîntem informaţi că o conferinţă organizată anul trecut la Sighet, România, a fost sponsorizată de Consiliul Europei împreună cu Fundaţia Academia Civică (FAC) din acea ţară.
FAC este asociată cu Alianţa Civică (asociaţia germanofonilor din România) şi cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR). Simpozionul a fost o comemorare a membrilor Gărzii de Fier fasciste şi a onorat memoria unor oficiali ai dictaturii lui Antonescu, printre care:
– Mihael Manoilescu, ministru de Externe
– Radu Portcala, secretar de stat la Interne
– Nikolei Paisi, ministru al Aerului şi al Marinei
– Nikolei Marsch, secretar de stat
– Radu Budişteanu, ministru al Culturii
– Ion Constantin Petrescu, secretar de stat la Cultură
– Nikolei Toinescu, ministru de Finanţe
– Eugen Swideneck, ministru pentru Colonizare şi Evacuarea Populaţiei (ceea ce însemna exproprierea bunurilor evreieşti şi deportare)
– Waldemar Gust, şef al organizaţiei NSDAP a Volksgruppe germano-române.”
Aici, o întrerupere a citatului e utilă. În primul rînd, pentru a sublinia grotescul afirmaţiei potrivit căreia Alianţa Civică ar fi o asociaţie a germanofonilor, afirmaţie menită evident să inducă suspiciunea unei afinităţi post-naziste. În al doilea rînd, pentru a examina această stranie listă. Ceea ce atrage imediat atenţia este ortografierea greşită a majorităţii numelor, lucru pe care nu mi-l pot explica decît într-un singur fel: ele au fost dictate prin telefon autorului scrisorii. De către cine? Nu e greu de ghicit.
Să reluăm lista, s-o corectăm şi să-i adăugăm date utile.

Mihael Manoilescu se prenumea, în realitate, Mihail. El a fost ministru de Externe în primul guvern Antonescu, între 4 şi 14 septembrie 1940. Deci zece zile.
Radu Portcala, pe numele lui adevărat Radu Portocală, bunicul meu, a fost, într-adevăr, secretar de stat la Interne şi apoi ministru de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dar şi-a dat demisia din guvern pe 28 iunie 1940, adică înaintea instalării guvernului Gigurtu şi, fireşte, a guvernului Antonescu.
Nikolei Paisi, adică Nicolae Păiş, amiral, a fost secretar de stat pentru Marină la Ministerul Apărării Naţionale (4 aprilie 1941 – 19 februarie 1943). E perioada în care, din portul Constanţa, au plecat către Turcia şi Palestina primele vapoare cu refugiaţi evrei din România, Ungaria şi Polonia.
Nikolei Marsch este Nicolae Mareş, ministru al Agriculturii şi Domeniilor între 14 septembrie 1940 şi 27 ianuarie 1941.
Radu Budişteanu a fost în realitate ministrul Cultelor şi Artelor, timp de zece zile, între 4 şi 14 septembrie 1940.
Ion C. Petrescu, eminent teoretician al pedagogiei, ale cărui lucrări sînt citate şi azi, nu numai în România, a fost secretar de stat pentru şcoli la ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor. Principala lui misiune a fost să asigure, în ciuda vicisitudinilor războiului, continuitatea învăţămîntului şcolar. Încă înainte de a face parte din guvern, s-a opus măsurii prin care elevii evrei ar fi putut fi obligaţi să poarte steaua galbenă.
Nikolei Toinescu este, în realitate Nicolae N. Stoenescu, ministru de finanţe între 27 ianuarie 1941 şi 25 septembrie 1942. Interesant pentru credibilitatea documentului de care ne ocupăm e faptul că el nu a fost deţinut nici măcar o zi la Sighet!
Eugen Swideneck (în realitate Zwiedeneck) nu a fost, cum spune scrisoarea, „ministru pentru Colonizare şi Evacuarea Populaţiei (ceea ce însemna exproprierea bunurilor evreieşti şi deportare)”, ci secretar de stat pentru Colonizarea Populaţiei Evacuate la ministerul Economiei Naţionale (7 ianuarie 1941 – 2 mai 1941). Acest secretariat de stat se ocupa nu cu deportarea evreilor (o astfel de acuzaţie produce totdeauna efectul scontat şi nimeni nu se mai gîndeşte că, în acea perioadă, nici măcar Hitler nu începuse încă să-i trimită pe evrei în lagăre), ci de instalarea în România a românilor din regiunile pierdute în 1940, şi în special a celor din Cadrilater. Eugen Zwiedeneck a mai fost, între 2 mai şi 6 decembrie 1941, subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru Românizare, Colonizare şi Inventar. Această funcţie i-a permis să cîştige bani de pe urma operaţiunii de „românizare” – şi n-a fost singurul membru al guvernului în această situaţie.

În sfîrşit, pe această îndoielnică listă apare un personaj al cărui nume e citat, desigur, pentru a credibiliza întreg demersul. E vorba de Waldemar Gust, avocat din Braşov şi creator al Deutsche Volkspartei in Rumänien. E adevărat că Gust a aderat fără nici o reţinere la ideologia nazistă, dar e o minciună că ar fi fost deţinut la Sighet! Personaj obscur despre a cărui activitate politică nu ştie nimeni aproape nimic şi care, fără îndoială, nu i-a interesat nici pe germani, de vreme ce nu l-au luat cu ei în momentul retragerii din 1944, Gust a fost trimis la Canal, unde a şi murit în 1953.
Scrisoarea continuă pe un ton imperativ: „Centrul nostru ar dori să ştie cum a fost posibilă finanţarea de către Consiliul Europei a unei adunări care a inclus ex-colaboratori nazişti şi a transformat criminali în eroi [traducerea exactă ar fi: a eroizat criminali], violînd astfel legislaţia Parlamentului European.”

E util să precizez că nici unul dintre cei care figurează în această înşiruire evident aleatorie – şi, de altfel, nici unul dintre deţinuţii de la Sighet – nu a fost judecat sau condamnat pentru crime de război. Remarc, însă, un detaliu interesant: singurul dintre ei care nu a făcut parte din vreun guvern Antonescu e Radu Portocală, bunicul meu, care a părăsit definitiv viaţa publică pe 28 iunie 1940. De ce, atunci, numele lui a fost menţionat în această scrisoare? Cu ce drept un om care s-a opus guvernării Antonescu a fost calificat drept „ex-colaborator nazist” şi „criminal”? Nu găsesc decît o explicaţie: „fascismul” meu, decis de apropiaţii lui Petre Roman, trebuia întărit printr-o ascendenţă genalogică murdară: un bunic nazist. Securitatea a folosit construcţii de aceeaşi natură. De ce să se piardă practici care şi-au arătat eficacitatea?
În numele solidarităţii „grupului de la Şosea” şi după două decenii ani de studiu atent al ticăloasei mele existenţe şi activităţi publicistice, Alexandru Florian a izbutit la rîndul lui să mă categorisească, adică să mă condamne („Caietele Institutului Elie Wiesel”, Nr. 2/2007): sînt nu numai „antisemit reactiv” (?), ci şi „negaţionist”. Încondeiera e astfel completă. Nemernicia familiei Portocală e demonstrată ştiinţific de către cele mai eminente personalităţi ale ţării.

Iată legăturile, nu tocmai evidente la început, cu primul paragraf al acestui articol. Şi iată, fără îndoială, izvorul din care şi-a tras inspiraţia Mihai Dinu Gheorghiu pentru a face comentariul despre care am scris în Cotidianul din 7 mai.