„Mi-au spus că e moartă”. Copilul care trebuia să ajungă acasă într-o cutie de pantofi | Nașteri care nu se uită

Poate că ilustrația care însoțește acest articol pare, la prima vedere, stranie. Cutia însă nu este un artificiu grafic. Ea a existat.

Trebuia să fie suficient de mare pentru trupul unui copil de 800 de grame. Mama nu voia să-și lase fiica în spital, nici măcar după moarte. Voia s-o aducă acasă și s-o îngroape în cimitirul satului.

În cele din urmă, cutia a rămas fără copil.

O sarcină despre care i se spusese că evoluează normal

Nimic nu anunța pentru mamă ceea ce avea să urmeze. Sarcina fusese monitorizată, iar dinspre spital primise asigurări că evoluția era normală. Un singur om ridicase un semn de întrebare: medicul de familie. Observase că femeia nu lua în greutate.

COTIDIANUL: Până în punctul în care ați născut, doctorul care a monitorizat evoluția sarcinii ce spunea?

MARIA: Că e normală, că e bine, că se dezvoltă normal. Și, ducându-mă la medicul de familie aici, îmi spunea că nu iau în greutate. Am fost la Onești și le-am spus ce mi-a zis medicul și ei mi-au spus: „Da’ ce? E mai deștept medicul de familie decât mine?”. Mi-au spus că totul este normal.

Nașterea nu a venit într-un salon de spital, după zile de monitorizare. A început acasă, după efort fizic. Femeia adusese mâncare animalelor când i s-a făcut rău. A chemat salvarea și a ajuns la Onești. Acolo, își amintește ea, asistentele au înțeles că naște. Medicul nu ar fi crezut însă că este posibil.

COTIDIANUL: Și cum ați ajuns să nașteți atât de devreme?

MARIA: Am făcut efort, am adus mâncare la animale. Mi-a fost rău și am chemat salvarea. Am venit la Onești. Și atunci asistentele au chemat medicul. N-a binevoit să vină, pentru că au zis că n-am cum să nasc. Asistentele spuneau că nasc. Și au zis: „Nu, fă-i tratament ca să-l mențină, nu să-l nască”. A venit timpul și am născut-o. Avea 800 de grame. După ce am născut-o, mi-a spus că e moartă, cu toate că eu am auzit-o plângând. Și mi-a zis că e moartă.

Acel plâns avea să o urmărească. Femeia tocmai născuse prematur un copil extrem de mic. Spune însă că, înainte ca cineva să-i spună că fetița murise, o auzise plângând. Cele două lucruri nu se potriveau. În acel moment, însă, nu avea nici puterea, nici informațiile necesare să conteste verdictul. A doua zi urma să plece acasă. Fără copil.

Cutia de pantofi care a schimbat totul

Familia trebuia acum să se ocupe de ceea ce credea că este moartea unui nou-născut. Soțul ar fi vrut să plece fără copil. Mama nu a acceptat. Dacă fiica ei murise, voia măcar să o îngroape acasă. Atunci a apărut cutia.

MARIA: Au zis că mă externează a doua zi. Când să-mi dea drumul acasă, a venit soțul cu o altă rudă. Și soțul mi-a spus să nu luăm copilul acasă. L-am rugat să-mi aducă o cutie.

COTIDIANUL: O cutie pentru a lua trupul?

MARIA: Să-mi iau copilul acasă, da. Am zis că eu vreau să-l îngrop în cimitir aici.

Probabil că nimeni din familie nu și-a imaginat că insistența aceasta avea să schimbe cursul întregii povești. Ruda s-a întors cu acea cutie. Mama a anunțat personalul spitalului că vrea trupul copilului.

Atunci a aflat că nu exista un trup pe care să-l poată lua pentru înmormântare.

MARIA: Și când a venit acea rudă cu cutia și am anunțat că vreau copilul acasă, atunci mi-au spus că încă mai trăiește, încă mai respiră. Atunci eu m-am ridicat din pat și am vrut să mă duc la doctoriță. Am vrut să o strâng de gât. S-o prind, s-o bat, să-i fac ceva, pe hol. N-am mai văzut-o, nu știu unde a intrat.

Furia a venit înaintea explicațiilor. Explicațiile, spune femeia, nu au venit nici după aceea.

MARIA: Știam că la etajul cinci sunt copiii prematuri și m-am dus într-o fugă la etajul cinci. Când am ajuns, m-am întâlnit cu un medic și m-a întrebat: „Ce cauți?”. M-a întrebat cine sunt. Sunt mama copilului *Popescu. La care doctorul mi-a spus: „De două zile n-ai știut că ai copil și tocmai acum ai venit?”.

Situația avea ceva absurd. Mama tocmai descoperise că fiica despre care știa că este moartă trăia. Medicul pe care l-a întâlnit sus o întreba, în schimb, de ce nu venise mai devreme să o vadă.

COTIDIANUL: El vă judeca pentru faptul că n-ați venit să vedeți copilul?

MARIA: Că n-am venit să o văd. Și atunci i-am spus: „Am știut că-i mort”. Și am spus: „Vi se pare normal ca eu, ca mamă, să nu știu că copilul meu trăiește?”. De două zile.

În acele două zile, femeia nu se pregătise să devină mama unui copil prematur. Se pregătise să îngroape unul.

COTIDIANUL: Practic, v-ați pregătit pentru înmormântarea unui copil.

MARIA: Da, da. Și noaptea o auzeam. Parcă așa… Cred că Dumnezeu îmi dădea… O auzeam plângând. Sau prin vis, sau nu știu, ceva în capul meu s-a întâmplat. Dar simțeam că nu-i moartă. De asta am și vrut să o cer acasă. Pentru mine, în mintea mea, trăia copilul.

Aici rămâne ruptura din poveste. De ce i s-a spus unei mame că propriul copil murise, dacă acesta trăia? Femeia spune că nu a primit niciodată un răspuns care să închidă această întrebare.

COTIDIANUL: Dar ați primit o explicație pentru motivul pentru care doctorul v-a spus că nu mai trăiește?

MARIA: A zis că-i avorton, că-i născut foarte mic. Mi-au zis că are 800 de grame și că a murit. După ce l-am născut, a murit.

Ani mai târziu, golul acela a fost umplut de o bănuială. Nu de o dovadă.

Femeia a început să privească propria experiență prin prisma scandalurilor apărute ulterior în presa vremii despre Maternitatea Ploiești. Și acolo existaseră părinți care plecaseră acasă convinși că bebelușii lor muriseră, pentru ca mai târziu să afle că aceștia erau vii.

Pentru mamă, diferența dintre dovadă și bănuială este însă una pe care anii nu au reușit să o facă mai ușor de suportat. În mintea ei a rămas întrebarea: dacă nu ar fi cerut cutia și nu ar fi insistat să își ia copilul acasă, când ar fi aflat că fiica sa trăiește?

COTIDIANUL: Dar aveți idee de ce nu v-au spus, totuși, că trăiește?

MARIA: Nu. Am bănuit după aceea. După ce am luat-o eu acasă, s-a aflat cazul de la Ploiești.

Bănuiala ei s-a alimentat și din ceea ce spune că s-a întâmplat chiar lângă ea. În aceeași perioadă, povestește că o altă femeie născuse prematur, un băiat de aproximativ 900 de grame. Și acelei mame i s-ar fi spus că bebelușul murise. După ce a aflat adevărul despre propria fiică, primul ei gând a fost să o caute.

MARIA: Când eu am aflat că fata mea trăiește, am sunat-o (n.red: pe femeia care născuse prematur), am anunțat-o și a venit și ea și și-a scos copilul din spital. Când am scos-o eu pe a mea, și-a scos și ea băiețelul. Dacă nu eram eu s-o anunț, ar fi trăit cu impresia că… copilul era mort.

La etajul cinci un copil se agăța de viață

Descoperirea nu a adus liniște. Faptul că fetița respira nu însemna că era în afara pericolului. Avea numai 800 de grame și era atât de fragilă încât fiecare zi devenea o negociere cu viața. Mama a făcut atunci un lucru pe care îl povestește și astăzi cu aceeași precizie: a mers după preot. Nu știa cât timp avea copilul. Voia să fie botezat.

MARIA: Când am aflat că trăiește, m-am dus și am luat preotul. Am urcat și am botezat-o. I s-a făcut jumătate din slujbă. M-a întrebat preotul cine vrea să meargă sus. Soțul a spus că nu vine, pentru că îi era teamă că nu va trăi și nu voia să sufere.

În jur erau incubatoare, halate și reguli de spital. În mijlocul lor, un preot și o mamă care tocmai aflase că își poate boteza copilul pe care se pregătise să-l îngroape.

MARIA: M-am urcat cu preotul. La care asistentele început să urle: „Să vă luați ciorapi, halat”. Preotul a spus: „Măi, femeie! Eu vin din biserică. Sunt mai curat decât dumneata”. Am urcat și i-am făcut jumătate de botez. Atunci am văzut-o pentru a treia oară.

Una dintre imaginile care i-au rămas este degetul micuței. Mai exact, disproporția dintre mâna medicului și cea a unui copil de 800 de grame.

MARIA: Medicul acela mi-a spus: „Hai să-ți arăt că trăiește. A fost normal copilul ăsta, dar am zis că l-ați abandonat. Hai să vedem dacă agață”. Avea (n.red: medicul) niște mâini așa groase. A pus degetul în mâna ei micuță, iar ea cu degețelele s-a prins de el.

Gestul putea dura câteva secunde. Pentru mamă, era însă dovada de care nu mai avea nevoie nimeni să o convingă: copilul era acolo și lupta.

MARIA: A ridicat-o și eu am zis că o omoară. A zis: „Nu, nu o omoară. Ei sunt foarte flexibili. Agață, are putere”. A zis: „Hai să vedem dacă are reflexe”. Au prins-o de picioare, și au tras-o. A zis: „Vezi? Are reflexe”. Reflexul de frică, de spaimă, exista. A tras mâinile pe spate, dar n-a putut să le mai adune, pentru că n-a avut puterea necesară. Dar reflexele le avea normale.

Mama a fost externată. Fetița a rămas. De atunci, zilele ei au început aproape la fel. Se trezea la cinci dimineața și mergea la spital. Dacă nu putea intra, aștepta. Uneori ore întregi.

MARIA: Fata mea a fost copilul care a luptat. A luptat și ea și cred că și eu, pentru că eram pur și simplu o mamă nebună. În fiecare dimineață mă trezeam la 05:00, mă duceam în fața spitalului și stăteam pe bancă. Nu mă primea nimeni s-o văd. Spuneau că-i mică, că-i avorton, că nu are nevoie de microbi și că n-am voie s-o văd. Nici măcar să mă primească undeva s-o văd prin geam. Stăteam de dimineață până la ora patru pe scaun și mă uitam acolo. Știam că este acolo.

Pe 8 septembrie 2002, fetița cântărise 800 de grame. La sfârșitul lui noiembrie ajunsese la aproximativ 2,4 kilograme. Mama a decis că era timpul să plece acasă. Din nou, pe semnătură.

MARIA: Mi-era teamă să nu-i facă ceva. Îmi spuneau: „La ce te grăbești s-o iei? Oricum e posibil să nu meargă, să nu vadă. E posibil să nu vadă, că a stat la incubator”. Și am spus: „Indiferent cum este, e a mea, mi-o iau acasă”. (…) M-am dus și am zis că o vreau acasă. Mi-au spus că trebuie să semnez. Și, în loc să ies cu ea cum ieșeau toate mămicile, cu copilul în brațe, a trebuit să ies pe furiș. Soțul meu avea o verișoară acolo care lucra la lift. A trebuit s-o iau și să ies prin spate, de parcă aș fi furat copilul.

COTIDIANUL: Copilul care era al vostru.

MARIA: De parcă aș fi furat-o. Așa am luat-o.

La începutul poveștii, mama venise la spital cu gândul că își va duce copilul acasă într-o cutie. La sfârșitul lui noiembrie, a ieșit cu el viu.

„Copiii născuți pe 8 septembrie sunt o minune”

Acasă a început o viață pe care, din relatările primite la spital, mama nu fusese încurajată să și-o imagineze. I se spusese că fetița ar putea să nu vadă. Că ar putea să nu meargă.  Copilul a început să ia repede în greutate.

COTIDIANUL: Și cum a fost după ce ați adus-o acasă?

MARIA: Un copil normal. Un copil cuminte. Nu știai că o ai în casă. Față de *Ștefania (n. red: primul copil al soților Popescu), care doar plângea. O hrăneam, o schimbam și stătea cuminte acolo. Și a luat foarte repede în greutate.

Familia avea deja o fetiță. În lunile de spitalizare, mama încercase să existe în două locuri simultan: lângă copilul de acasă și pe banca din fața spitalului.

MARIA: O aveam și pe Ștefania. Mi-am dorit mult al doilea copil. Mai voiam să am unul. Nu mă împăcam cu ideea. Având și eu un frate, având și soțul încă trei, ziceam: „De ce Ștefania mea să fie singură? Cu cine o să se ajute ea în viața asta?”. Dar atunci eram terminată. Plângeam. Știu că a început școala Ștefania. Nu mă puteam controla. Tot timpul plângeam.

În toată povestea aceasta există și o dată care, în familie, a căpătat propria semnificație. 8 septembrie. În calendarul ortodox este Nașterea Maicii Domnului. În familia lor, este ziua în care s-a născut copilul de 800 de grame.

Mama povestește că, atunci când preotul din sat a aflat data, reacția lui a fost categorică.

MARIA: S-a dus mama să-mi facă molifta și părintele a întrebat:

„Ce face Maria?”

„Păi, a născut. Vrea să facă agheasmă.”

„Cum să nască?”

„Da, la șase luni și jumătate. A făcut un copil de 800 de grame.”

„Și când a născut?”

„Pe 8 septembrie.”

Atunci părintele a făcut o cruce mare și a zis: „Stai liniștită. Copiii născuți pe 8 septembrie nu mor. Cei născuți pe 8 septembrie sunt o minune, e Nașterea Maicii Domnului. Dacă l-a născut chiar pe 8 septembrie, o să trăiască și o să vezi ce copil o să fie”.

Copilul a crescut. A devenit fetița care își făcea singură temele și care nu suporta să ia o notă mică.

MARIA: Mulțumesc lui Dumnezeu, cuminte a fost. A învățat singurică. Dacă eram la serviciu, singură își făcea temele, dădea de mâncare la animăluțe, la văcuțe, la căluți, la pui, la păsări, la toate. Numai dacă nu știa ceva îmi spunea: „Mamă, aici mă ajuți”. Față de Ștefania, cu care trebuia să stau la toate temele ca să le facă, cea mică era invers. Ea își făcea singurică temele, ea învăța. Și dacă lua o notă mică era prăpăd. Trebuia să fie 10 pe linie.

COTIDIANUL: Copilul de 10 care, la naștere, nu avea nicio șansă.

MARIA: Exact. Așa îi spunea și preotul când mergeam la biserică: „Uitați că avem un copil, copilul-minune: Maria. Maria noastră e copilul-minune”.

Poate că de aceea, în ilustrația acestui articol, cutia este deschisă. Nu pentru că în ea ar fi fost vreodată un copil. Ci tocmai pentru că nu a fost.

Cutia fusese adusă pentru moarte, dar a obligat familia să afle că, la câteva etaje distanță, exista încă viață. Din ea nu a fost scos un trup. În schimb, odată cu apariția ei, s-a deschis o poveste care continuă după mai bine de două decenii.

Iar întrebarea pe care nimeni nu i-a lămurit-o mamei a rămas aceeași: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi cerut să-și ia copilul acasă?

Un lucru l-a aflat însă atunci, în cel mai brutal mod posibil: copilul pe care venise să-l îngroape încă respira. Micuța născută pe 8 septembrie 2002 poartă numele sărbătorii sub care a venit pe lume: Maria.

24 de ani mai târziu, Maria, „copilul-minune”, este profesoară. Iar povestea ei nu s-a oprit la faptul că a supraviețuit. Mama povestește că fiica ei a început, la rândul său, să schimbe viețile altor copii. A făcut pregătire gratuită cu elevi care nu își permiteau meditații și a căutat, din proprie inițiativă, copii cu potențial pe care să-i ajute.

A văzut și lipsurile din jurul ei. Unei fetițe dintr-o familie cu posibilități reduse i-a cumpărat haine din cap până în picioare, după ce copilul îi devenise drag la școală. În alte cazuri, a încercat să împingă înainte copii în care vedea talent sau dorință de a învăța.

Poate că aceasta este, de fapt, continuarea minunii despre care vorbea preotul cu aproape un sfert de secol în urmă. Nu doar că un copil de 800 de grame, despre care mamei i se spusese că a murit, a supraviețuit. Ci că, ani mai târziu, copilul acela a ajuns să ducă mai departe binele primit și să fie, la rândul său, o șansă pentru alți copii.

Poate că minunea din 8 septembrie 2002 nu a rămas doar în familia Popescu. Poate că, douăzeci și patru de ani mai târziu, ea se vede într-o comunitate întreagă.

Notă: La solicitarea intervievatei, numele de familie și celelalte nume care ar putea duce la identificarea persoanelor din articol au fost schimbate. Prenumele mamei și al fiicei sunt reale.