„Ne lipsesc tăria Brâncovenilor şi înţelepciunea Cantemirilor”

Laureat al Premiului Brâncoveanu la secţiunea Literatură, prozatorul basarabean Ion Druţă a trimis mai întâi un e-mail în care spunea, între altele: „Vă mulţumesc din tot sufletul pentru mărinimoasa dumneavoastră iniţiativă de-a ajuta scrisul meu să ajungă la cititorul român. (…) Demnitatea nu este doar o prioritate umană. Demnitate îşi au şi operele, ba deseori demnitatea operelor e mai presus de demnitatea umană. Omul, cu slăbiciunilesale, o mai ia şi prin lături, opera niciodată (…)

Vă mulţumesc încă o dată şi mă închin în faţa unuia din puţinii mari domni, pe care i-amcunoscut”.

Ulterior, domnia sa a transmis un mesaj scris ce poartă titlul „Consolidarea temeliilor” şi care a fost citit la ceremonie de dl. Gelu Negrea, de la Editura Academiei Române, desemnat de reputatul scriitor să preia premiul ce i s-a atribuit.

În cele ce urmează prezentăm textul domnului Ion Druţă, adresându-i şi pe această cale felicitări pentru distincţia primită în cadrul primei ediţii a Premiilor Brâncoveanu, manifestare pe care scriitorul Dumitru Radu Popescu, membru al juriului, o apreciază drept EVENIMENTUL CULTURAL AL ANULUI 2014.

(Dumitru Constantin)

CONSOLIDAREA TEMELIILOR

Onorată asistenţă!

La drept vorbind, ceea ce ne-a reuşit de minune de-a lungul anilor, de-a lungul veacurilor, au fost tensiunile, confruntările, învrăjbirile, mai ales cele încrâncenate, până la ultima suflare. Unde mai pui că, cu cât mai marcante erau personalităţile implicate în conflict, cu cât mai neînsemnat era temeiul neînţelegerilor, cu atât mai înverşunată era gâlceava. Destine beligerante avem de-a lungul istoriei pe fiece pagină, la fiece întorsătură de vremuri, nu le vom enumăra pentru a nu ne presura cenuşă în creştet, dar vom rămânea pururi cruciţi în faţa duşmăniei dintre cei doi mari domnitori – Brâncoveanu şi Cantemir.

Privită de la o distanţă de trei veacuri, această neînţelegere tragică pare cu atât mai stranie cu cât ne afundăm în biografiile marilor noştri premergători. Până la urmă, ambii proveneau din seminţii streine, altoiţi în trupul neamului; ambii vorbeau aceeaşi limbă, se închinau aceloraşi icoane; ambii – cărturari de seamă într-o lume întunecată, aproape total analfabetă; ambii – înzestraţi diplomaţi, dat fiind că, aşezaţi la încheietura marilor imperii, unde tensiunile nu scad niciodată, trebuiau să caute zilnic soluţii pentru supravieţuire; ambii au ţinut să lase în urma lor moşteniri importante urmaşilor, unul lăsându-ne tălmăcirea Sfintei Scripturi, altul o operă integrală, scrisă de mâna sa. Fireşte, vieţuirea pe marginea prăpastiei nu ţine mult, şi nici nu prea are un sfârşit fericit. În cele din urmă, pecetluiţi fiind ca trădători, ambii şi-au găsit sfârşitul în atotputernicele capitale, fiind mai apoi aduşi decapitaţi şi înmormântaţi în ţărişoarele unde le-a fost scaunul de domnie, unul la Trei Ierarhi, altul la Mogoşoaia.

Vecini, fraţi întru credinţă, minţi luminate, şi nu se puteau suporta!

Dacă e să fim sinceri până la capăt, ecoul acelor dezbinări a supravieţuit, ajungând până în zilele noastre. Deseori, când rămânem, cum s-ar zice, noi între noi, pe cele două maluri ale Prutului, la un pahar de vorbă, se poate auzi că Brâncoveanu, fireşte, a fost un mare Domnitor, un martir, un sfânt al creştinismului. Să pui capul pe buturugă împreună cu cei patru feciori ai tăi, asta e o dramă shakespeariană, care nu a fost scrisă pentru că drame avem, Shakespearini n-avem. Şi totuşi, cu toate meritele şi dramele sale, Brâncoveanu nu poate fi comparat cu Dimitrie Cantemir, care a fost un mare cărturar umanist, poliglot, vorbea şi scria în şapte limbi, primul mare scriitor, primul academician, omul renaşterii pe plaiului mioritic.

Pe de altă parte, pe malul Dâmboviţei, când iar rămânem noi între noi, se poate auzi că Dimitrie Cantemir a fost o mare personalitate, Descrierea imperiului otoman era cartea de căpătâi a enciclopediştilor francezi, a fost sfetnicul principal, mâna dreaptă a lui Petru cel Mare. Dară, fireşte, el nici pe departe nu poate fi comparat cu Constantin Brâncoveanu, dat fiind că, poliglot, vorbitor a şapte limbi, a pierdut, împreună cu ţarul Petru, bătălia de la Stănileşti, după care s-a retras cu toată curtea în inima Rusiei, deschizând porţile hapsânilor fanarioţi, care au jupuit ţara câteva secole, pe când Brâncoveanu, ca diplomat, ca tărie de caracter, a fost net superior neamului Cantemirilor…

Istoria mondială e plină şi ea cu confruntări sângeroase între cei mai apropiaţi, deseori chiar între fraţi, şi consecinţele acelor drame au ajuns până azi, continuând să sângereze. O lume întreagă urmăreşte înmărmurită răfuiala dintre cei doi fii ai lui Avram, Isaac şi Ismail, care au dat naştere celor două seminţii,iudaice şi musulmane. Un război ce ţine de aproape două milenii, şi nimeni nu ştie când şi cu ce se va termina. Spre fericirea noastră, au fost însă în decursul vremilor şi cazuri când aceste neînţelegeri, tratate cu răbdare şi înţelepciune, au fost depăşite. Pacea şi unirea nu se fac prin declaraţii pompoase şi sloganuri electorale, ele lucrează încet, pe nevăzute, pe nesimţite, pe neauzite, aşa cum curg izvoarele subterane, purificându-se continuu.

Cei care au studiat cât de cât primele veacuri ale creştinismului ştiu prea bine că cei doi mari apostoli, Petru şi Pavel, făuritorii bisericii creştine, au ajuns pe căi diferite în altarul slujirii Mântuitorului, ba şi diferit au părăsit această lume – Petru răstignit, Pavel decapitat. Moştenitorii, în primele veacuri ale creştinismului, tindeau a se separa în două tabere diferite, unii numindu-se petrovişti, alţi paulinişti. Pericolul scindării plana peste lumea creştină. Abia pe la sfârşitul secolului trei, când au fost descoperite moaştele celor doi mari sfinţi, pe vremea împăratului Constantin, pentru a evita scindarea, s-a hotărât sărbătorirea lor împreună, şi împreună îi sărbătorim până azi. Una din stihuirile vechi proslăveşte biserica creştină, care înălţatu-s-a cu TĂRIA lui Petru şi cu ÎNŢELEPCIUNEA lui Pavel.

Academia Română, cu toate carenţele, cu toate cedările vremurilor tulburi prin care i-a fost dat să treacă, rămâne una din puţinele instituţii care şi-au păstrat identitatea şi misiunea de la fondarea sa. Zi cu zi, an cu an, oarecum tacit, invizibil, pas cu pas, face tot ce se poate pentru a netezi colţurile, pentru a apropia destinele celor sfădiţi şi supăraţi pe viaţă, promovează însămânţarea paralelă a moştenirii marilor noştri domnitori în cultură,în viaţa spirituală. După ani de studiere, tălmăcire şi publicare a moştenirii cantemireşti, s-a trecut, iată, şi la Brâncoveanu. Numeroase studii, cercetări, marele martir împreună cu cei patru feciori au fost înveşniciţi în calendarul bisericii, acum s-a întemeiat un eveniment major cultural întru consemnarea celor trei veacuri de la trecerea Brâncovenilor în veşnicie.

Cu timpul, s-ar putea ca tot aşa pe nevăzute, pe neauzite, pas cu pas, să ajungem a avea nu numai străzi şi bulevarde purtând numele celor doi mari domnitori, Constantin şi Dimitrie, ci şi instituţii, mănăstiri, orăşele, apoi, de ce nu, un premiu valoros, important, pentru destinele închinate slujirii neamului în totalitatea sa, dat fiind că prea ne-am sluţit şi mărunţit, de sus până jos şi de jos până sus.

Dispar cu totul bărbaţii de stat cu responsabilităţi istorice, cu viziuni istorice, cu dăruiri istorice. Ceea ce nu îi ajunge acum României sunt TĂRIA BRÂNCOVENILOR şi ÎNŢELEPCIUNEA CANTEMIRILOR. Asta se caută peste tot, asta îi cere ţara Domnului în rugăciunile sale.

Mulţumesc Academiei Române, Fundaţiei Alexandrion şi ziarului cotidianul.ro, care au avut răbdarea şi bunăvoinţa să descopere, pe enorma tejghea a tipăriturilor de tot felul, modesta mea „Vatră a Blajinilor”.