O emoţionantă comedie despre şansă sau neşansă

„The Angels’ Share” (Partea îngerilor) este ultimul film al regizorului Ken Loach, peliculă care a fost distinsă anul acesta cu Marele Premiu al Juriului de la Cannes.

“The Angels’ Share” este o comedie plasată în Scoţia şi spune povestea unor adolescenţi fără nici un viitor din suburbiile Glasgow-ului care se hotărăsc să-şi schimbe viaţa.

Este povestea unor tineri trăind la limita infracţionalităţii, care se trezesc dintr-o dată într-un anturaj favorabil. Lucru care le deschide ochii asupra vieţii, făcîndu-i să-şi depăşească condiţia meschină. Un fel de întruchipare a expresiei “omul potrivit la timpul şi locul potrivit”. Robbie, personajul principal, este un derbedeu abia scăpat de puşcărie pentru agresiune şi care acum face muncă în folosul comunităţii. În momentul în care i se naşte un copil, Robbie realizează că viitorul său şi al familiei sale nu se mai poate baza pe împărţirea pumnilor în stânga şi-n dreapta pe străzile din Glasgow.

El îşi descoperă un simţ olfactiv ieşit din comun şi se hotărăşte să-şi găsească un job în industria whisky-ului, domeniu destul de bine dezvoltat în Scoţia.

Deşi titlul se referă la un fenomen care are loc în cadrul procesului de maturare a whisky-ului (evaporarea a 2% pe an), filmul este, de fapt, un film despre a doua şansă. Îngerii de aici putând fi interpretaţi ca fiind atât cei care “primesc” ofranda alcoolizată, evaporată din baricuri, cât şi ca persoanele pe care le întâlnim în momente critice şi care ne pot schimba total cursul vieţii.

Scenaristul Paul Laverty – cel care a mai scris pentru Ken Loach: “Route Irish” (2010), “Looking for Eric” (2009), “The Wind that Shakes the Barley” (2006), “Ae Fond Kiss” (2004), “Sweet Sixteen” (2002) – spune despre această peliculă: “Când am scris scenariul, am avut în minte două aspecte care am considerat că merită să fie explorate: experienţa fascinantă şi care schimbă total viaţa oricui – momentul în care i se naşte un copil. Şi al doilea: trăim vremuri în care şomajul, în special în rândul tinerilor, a atins cote alarmante. Aceste două aspecte se regăsesc în Robbie oferindu-i un imens potenţial dramatic”.

În căutarea soluţiei salvatoare

Paul Laverty vorbeşte despre contextul în care i-a venit ideea scenariului: “Lumea whisky-ului este plină de ciudăţenii, lucru care o face extrem de atractivă. Spre exemplu, când am auzit că undeva în Scoţia, depozitul unei distilerii este păzit de un cârd de gâşte, mi-am dat seama ce potenţial comic uriaş rezidă în asta”.

În film apare un expert în whisky care îşi joacă propriul rol: Charlie Maclean (numele din film: Rory McAllister). El trebuie să ateste provenienţa unui butoi de whisky foarte rar, care se vinde la o licitaţie. Nu are niciun fel de experienţă actoricească.

“Ceea ce am pus de la mine în scenariu a fost găselniţa aceasta cu butoiul de whisky extrem de rar. Un fel de Holy Grail al whisky-ului. Povestea e oarecum reală. «Malt Mill» a fost o distilerie din cadrul fabricii «Lagavulin» (în Islay) care s-a închis în 1962. Aşa că whisky-ul acela a dispărut de tot. În lume mai există doar trei sticle de «Malt Mill», din care două se suspectează că ar fi falsificate. Colecţionarii din întreaga lume ar da oricât pentru o sticlă de «Malt Mill», să nu mai vorbesc dacă s-ar descoperi un butoi întreg pe undeva, cum se întâmplă în film…”, povesteşte Charlie Maclean, care-şi joacă propriul rol.

La întrebarea “Poate un puşti de prin suburbiile Glasgow-ului să aibă talentul olfactiv pe care îl are Robbie în film?”, expertul răspunde: “Adevărul este că în această privinţă, toţi suntem echipaţi la fel din naştere. Diferenţa o face antrenamentul, adică cititul, gustatul, discutatul… Deci, da, cu ceva muncă, talentul lui Robbie din film e perfect credibil.”

Într-un interviu, regizorul Ken Loach, care s-a dovedit a fi un înger poznaş chiar pentru actorii săi, pe care i-a ales de pe stradă schimbîndu-le complet traiectoria vieţii, mărturiseşte: “La sfârşitul anului trecut am aflat că numărul tinerilor fără un loc de muncă în Marea Britanie a depăşit pentru prima dată un milion. Am vrut să spunem o poveste despre această generaţie de tineri, mulţi dintre ei fără nici un viitor. Există şi alte oraşe, cum ar fi Liverpool, Manchester sau Newcastle şi, probabil, mai multe locuri în Midlands în care acest tip de poveste ar fi putut avea loc, dar scenaristul meu, Paul, este originar de pe coasta de vest, deci aceasta este o lume pe care o ştie foarte bine şi care îl inspiră. Iar Glasgow este un oraş cu atâtea resurse, încât a părut a fi locul ideal pentru plasarea acţiunii. Este un oraş cu o foarte puternică particularitate, personificată de cultura locuitorilor săi, de al lor simţ al umorului, de a lor perspectivă asupra vieţii, şi ale cărui locuri sunt încărcate de istorie. Este o lume a solidarităţii, departe de individualism, deşi locuitorii săi se confruntă cu aceleaşi dificultăţi ca şi ceilalţi. Am ales comedia dintr-un pur spirit de contradicţie! Întotdeauna am evitat să merg pe căi bătute. În «Sweet Sixteen» este vorba de tineri, chiar mai tineri decât protagoniştii din «The Angels’ Share», care evoluează într-un context la fel de disperat, şi filmul se încheie de o manieră tragică. Dar aceleaşi personaje se pot confrunta în viaţa lor cu situaţii care sunt, uneori, amuzante, şi alteori, mult mai puţin plăcute. Noi am dorit să ne focalizăm pe una dintre aceste situaţii amuzante”.

O întâlnire tensionată

Întrebat dacă abordează comedia în aceeaşi manieră ca drama, Ken Loach a răspuns: “Da, raţionamentul este acelaşi şi cred că, fundamental, stilul vizual este acelaşi. De fapt, este vorba despre relaţiile dintre personaje, despre glumele – sau şicanele – pe care şi le fac şi care sunt amuzante, sau despre momentul în care aceştia înţeleg ironia. Nu este o comedie. Mai degrabă, este o poveste care trezeşte, uneori, un zâmbet ca la o comedie autentică, dar pe de altă parte există în film unele scene destul de dramatice. Deci, procesul este acelaşi ca la o dramă, asigurându-mă că privitorul împărtăşeşte experienţele personajelor mele chiar dacă situaţiile sunt amuzante. Şi, ei bine, ele sunt amuzante. Asta e tot! Iar dacă ele sunt dure şi stresante, chiar dacă nu suscită compasiunea privitorului, fără îndoială justificat, este acelaşi lucru. Scopul este ca relaţiile dintre personaje să fie credibile şi ca ele să evolueze într-un context realist. Dacă ei te fac să râzi în realitate, ei te vor face să râzi şi în film şi dacă te fac să plângi, te vor face să plângi şi în film, iar dacă te înfurie, te vor înfuria etc”.

Tot Ken Loach aminteşte cum a abordat personajul Robbie: “A avut o copilărie foarte dificilă, a avut un comportament violent, a stat într-un centru pentru tinerii delincvenţi o lungă perioadă de timp, iar acum încearcă un nou început, o nouă viaţă. Este inteligent şi grijuliu şi a întâlnit o fată de care e foarte îndrăgostit. Aşteaptă, de asemenea, un copil. Dar pentru părinţii fetei, relaţia este catastrofală, pentru că ei îl văd ca pe un tânăr bătăuş, un mic delincvent, tatăl ei cunoscând bine această lume interlopă. Are cluburi de noapte, a câştigat o mulţime de bani, trăieşte într-un cartier şic, dar şi el provine din aceleaşi cartiere rău famate ca Robbie şi este conştient de faptul că tânărul nu are aproape nicio şansă de scăpare. Acesta nu va putea oferi, probabil, o viaţă demnă fiicei lui şi copiilor lor. Este motivul pentru care, în interesul fiicei sale, el nu ezită să recurgă la metode de stradă pentru a-i separa. Putem să găsim scuze acestui om sau cel puţin îi putem înţelege problema, dar în nici un caz metodele.

Robbie este hotărât să lupte pentru a fi tată, pentru a-şi câştiga existenţa, pentru a-şi întreţine familia, dar nici el nu vede nicio posibilitate de a reuşi. Cum să iasă din această situaţie? Este hotărât pentru un nou început, dar când ai cunoscut această lume şi ea este singura ta perspectivă, este foarte dificil să scapi. Dacă aş începe să vorbesc despre metafora whisky-ului, m-aş pune în situaţia de a deveni pretenţios! Eu consider că spectatorul este cel care va decide. Comparaţia este cu filmul «Kes», cu pasărea, care, desigur, întruchipează spiritul de libertate pe care tânărul protagonist nu o poate cunoaşte niciodată. Dar, la acel moment, nu am vorbit despre metaforă. Spectatorul este acela care o va percepe”.

Viaţa între butoaiele de whisky

Uimitoare sunt descoperirile sale despre lumea whisky-ului: “Înainte nu ştiam mai mult decât azi, decât că trebuie să adulmeci băutura mai mult decât s-o guşti, chestie care mie mi-a plăcut. Ideea de a deosebi şi savura nuanţele unei licori, şi nu să o arunci pe gât, pur şi simplu, şi apoi să uiţi, ei bine, asta m-a cucerit. Este o băutură căreia trebuie să-i apreciezi subtilităţile”.

Proiecţiile au constat în vizitarea a zeci de distilerii şi, evident, în degustarea a nenumărate pahare cu whisky.

Filmul rulează deja pe ecranele româneşti, distribuit în România de “Independenţa Film”.