O epopee despre război şi dragoste, suferinţă şi glorie, forţa armelor şi a spiritului

Până în 16 ianuarie, la Muzeul Luvru este deschisă expoziţia „În regatul lui Alexandru cel Mare – Macedonia antică”. Peste 500 de obiecte, majoritatea prezentate pentru prima dată în Franţa, retrasează istoria Macedoniei începând cu secolul al XV-lea î.Ch. până în epoca imperială, evocând în primul rând forţa crescândă a acestui regat faţă de cetăţile greceşti datorită inteligenţei politice a suveranilor macedoneni, mai ales a lui Alexandru cel Mare.
Opere spectaculoase – sculpturi, vase, ceramică, bijuterii, două coroane din aur – ilustrează bogăţia şi extraordinara virtuozitate a producţiei artistice macedonene, acest creuzet cultural fastuos şi rafinat.

Tezaurul unei expoziţii

Mai mult decât un roman de aventuri, viaţa lui Alexandru cel Mare, concentrată pe 33 de ani, este o epopee splendidă şi misterioasă. El practica arta războiului, ca şi pe cea a elocvenţei, arta vieţii ca şi pe cea a morţii. Alexandru cel Mare a vrut să împingă frontierele până la marginile lumii. Opera sa politică, geniul său militar, talentul au devenit legendare. Realitatea nu este mai puţin impresionantă ca ficţiunea. El a împins splendorile şi mizeriile existenţei la paroxism. Rege războinic, Alexandru cel Mare a fost tot timpul mânat de ambiţii de cucerire.

Efigie a lui Alexandru cel Mare

Expoziţia este mai mult decât o colecţie de curiozităţi arheologice, ea se constituie chiar în regatul unui cuceritor. Încântă privirile vizitatorului o copie a magnificului mozaic „Ziua de vânătoare”, prezentat în rotonda Luvrului. Această operă decora pavimentul unei vile a Palatului Regal de la Pella, capitala regatului macedonean remarcându-se prin gradaţia discretă a culorilor, intensitatea punerii în scenă a curţii macedonene, prin perfecţiunea tehnică în utilizarea benzilor de plumb şi de teracotă pentru a sublinia contururile şi siluetele obiectelor, umbrele şi detaliile corpului în mişcare, ca şi emoţiile figurii. Vânătoarea leului era una dintre cele mai prestigioase manifestări de la Curte. Complexul funerar conţinea şi un mobilier extraordinar, obiecte şi accesorii, cercei de aur, provenind de la Lete, din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Ch., diferite modele de cercei, inele şi coliere de la Sedes, precum şi un colier de aur cu patru rozete ce reprezintă petalele unei flori, cu un pandativ central acoperit cu decoraţii lineare şi filigranate, o diademă în aur tot de la Sedes, din aceeaşi perioadă, un mic Eros purtând în mână un porumbel, aflat în centrul „nodului lui Heracles”, alături de alte animale, flori, spirale şi frunze lucrate cu o mare iscusinţă. La extremităţi, diadema conţine o broşă.

Coroana mortuară din aur, cu frunze de stejar, a doua jumătate a secolului IV î.Ch.

Portretul regal din marmură al lui Alexandru, găsit în regiunea Pella, în care meşele lungi ale părului, care încadrează faţa, par asemănătoare unei coroane, este o reprezentare idealizată. Capul lui Heracles, tot din aur, este realizat în două tehnici, a mulajului şi a ciocănirii. Se remarcă şi un medalion cu bustul Atenei, coafată ca Meduza, aflată într-un edificiu public din Salonic, din secolul II î.Ch., creat din bronz patinat. În acelaşi loc a fost descoperit şi un car regal. Herodot povestea că locuitorii Macedonei şi Traciei fabricau ustensile de masă din aur şi argint. Splendide, o carafă de vin din argint, dar şi un vas „cantares” extrem de rafinat lucrat, preferat de zeul Dionysos pentru opulentele banchete. O figurină feminină din teracotă, provenind de la Nea Potidaia, era probabil folosită în jocurile copiilor, într-un fel de liturghie domestică. Un alt vas de Chios, cu sfincşi pictaţi, iese în evidenţă prin proporţiile estetice ale decoraţiilor şi culorilor, iar un altul, din Grecia de Nord, cu decoraţii colorate, relevă o policromie în special în negru şi roşu, alături de ocru şi albastru, ceea ce ne face să regândim arta grecească. Un alt vas, ce era folosit pentru amestecul de vin şi apă în timpul banchetelor, pare lucrat în Corint în timpul perioadei orientaliste, 700-600 î.Ch. Aflat în morminte, el permitea defunctului să treacă de la viaţă la eternul banchet. Uimitoare şi o frescă de banchet, decorată la sfârşitul secolului al IV-lea – începutul celui de a III-lea î.Ch, care figurează în prim-plan un tânăr gardian al mormântului, iar în planul secund, o scenă de banchet. Această descoperire a fost realizată în 1994, la 20 de kilometri de Salonic. Uimitoare este şi pensulaţia care redă umbrele corpului cailor, într-un stil liber şi animat.

Casca şi masca lui Alexandru, din bronz şi aur

Mormântul de la Pidna a fost descoperit în 1867, în timpul lui Napoleon al III-lea. Este din marmură, într-un stil sever, decorat cu capete de lei din bronz. Să amintim şi de statuia din lut ars a Afroditei, aflată la Muzeul din Thesalonic, patroana oraşului, reputată pentru protejarea morţilor, descoperită în mormântul Medei, a şasea soţie a lui Filip al II-lea. Alături de ea s-au găsit în mormânt şi cupe, veselă pentru banchete, din argint. Şi alte divinităţi, precum Afrodita, Demeter, Artemisd, oferă exemple remarcabile de policromie.
Mitul lui Alexandru a fost perpetuat de-a lungul secolelor.

O scufundare într-o fabuloasă lume subterană

Brăţară din aur, cu capete de iezi, mijlocul secolului al V-lea î.Ch.

Ca şi ilustrul său rege, Macedonia antică a dispărut. Ea a reînviat însă, în 1977, relevându-se ca un strălucit receptacol al unei culturi greceşti neîntrerupte.
După 23 de secole de uitare, trecutul glorios al Macedoniei a reapărut. Alexandru cel Mare fusese cel mai important cuceritor al lumii timpului său, se cunoştea totul despre bătăliile, despre curajul şi despre cuceririle sale, dar Macedonia, cu capitala şi palatele ei, cu cadrul vieţii cotidiene, dispăruse. Nu se ştia ce au devenit necropola unde îşi îngropase cu fast tatăl, templul în care mergea să aducă ofrande zeilor protectori. Nu se mai ştia exact nici locul capitalei în care locuiau, începând de la Archelaos, regii Macedoniei. Cutremurele, hoţii, invazia romană n-au cruţat niciun monument.
În 1885, un student al Şcolii Franceze de la Atena, Léon Heuzey, a bănuit locul în care Manolis Andronicos urma să descopere oraşul dispărut. „Oricare ar fi numele acestei cetăţi necunoscute, importanţa ruinelor ei o ridică pentru istoria Macedoniei la importanţa Pompeiului”, a prezis el.

Alexandru cu lancea, sculptură elenistică din bronz

Dar interesul arheologilor era atunci altul. Eliberată în 1827, Grecia de Sud oferea un vast teren de cercetare, cu o incredibilă bogăţie de monumente care aveau şi şansa unei moşteniri literare ce păstraseră numele Atenei, Spartei, Delosului şi Olympiei. Nu interesa pe nimeni Grecia de Nord, ocupată de otomani până în 1912. Şi nimeni n-a bănuit că o colină neînsemnată ascundea ruinele primei capitale a imperiului lui Alexandru cel Mare.

Manolis Andronicos a ajuns la convingerea, după o seamă întreagă de cercetări, că mormântul cel mai important din cele patru descoperite sub colină îi aparţinea lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare. Structura complicată a mormântului presupunea un număr mare de muncitori şi lucrări gigantice. Cele trei panoplii de arme descoperite în mormânt erau de o bogăţie fără seamăn în întreaga lume elenă. Jambierele de bronz, de mărimi diferite, păreau să aparţină unui războinic şchiop, aşa cum era Filip al II-lea. Capul, descoperit într-un sicriu preţios, avea urma unei răni grave într-o parte, iar regele îşi pierduse un ochi într-o luptă. Alte indicii, cum ar fi scurgerile de culoare roşie ale frescei, arătau că aceasta a fost pictată în grabă. Angeliki Kaottaridi, asistenta de şantier a lui Manolis Andronicos, a reuşit între timp să realizeze incredibilul muzeu de la Vergina, în chiar inima tumulului reconstituit. O scufundare într-o lume subterană.

Alexandru cel Mare în bătălia de la Issos

Construcţia de deasupra solului era un templu în memoria defuncţilor. Sub el se aflau resturile banchetului funebru al regelui. Picturi cu cai, arme fin cizelate, ceramică pictată. Compus dintr-o cameră funerară şi o anticameră, mormântul măsoară 9,50 metri în lungime, pe 5,60 metri lăţime şi era înalt de 5,30 metri. Pe faţada lui, care aminteşte un templu clasic, se desfăşoară fresca. Prezentarea într-un peisaj de pădure a unei coloane pe care se află trei statuete şi faptul că personajele sunt nud demonstrează că scena reprezintă vânătoarea sacră. Un leu, victimă regală prin excelenţă, este doborât de un tânăr la stânga căruia se află un bărbat mai în vârstă. Sunt Alexandru cel Mare şi Filip al II-lea.

Crater descoperit la Derveni, bronz, 330-320 î.Ch.

În 1977, la Vergina, Grecia antică s-a dovedit, pentru prima dată, acoperită de culoare. Câteva morminte macedonene pictate fuseseră descoperite şi înainte de 1977, dar niciunul nu avusese aceleaşi amploare şi calitate a picturii. Complexitatea compoziţiei, stăpânirea perspectivei fac din acest mormânt un adevărat muzeu de pictură realizată de cei mai buni artişti ai timpului. Iar în interior era depozitat un adevărat tezaur, al cărui fast îl evocă pe cel al lui Tutankhamon. Pe lângă cele trei panoplii amintite, ce conţineau căşti, scuturi, paturi de banchet din lemn, cu decoraţie criselefantină, vase pentru banchet din argint, cu forme pure şi cizelare fină, bijuterii din aur şi alte metale preţioase. Cercetarea lor a dus la o altă descoperire: stilul individualizat al fiecărui portret, de un realism considerat până acum o caracteristică a artei romane. Portretul psihologic, în pictură, sculptură sau mozaic, atinsese un extraordinar rafinament. Sicriul lui Filip al II-lea este decorat cu soarele Macedoniei, cu palmete şi flori de lotus. Urna ornată cu frunze din aur de 24 de carate cântăreşte opt kilograme. Ea conţinea, alături de oasele defunctului, o minunată coroană de aur împodobită cu frunze de stejar, arborele sacru al lui Zeus.

La Curtea artelor

Charles Le Brun, Intrarea lui Alexandru cel Mare în Babilon

Sub impulsul lui Filip al II-lea, apoi al lui Alexandru, Curtea Macedoniei a devenit un creuzet cultural ce rivaliza cu cetăţile greceşti. Lucru greu de crezut multă vreme din cauza atacurilor furibunde ale lui Demostene la adresa lui Filip al II-lea, pe care îl numea barbar. „Filipicele” lui se refereau nu numai la rege, dar şi la regat. Descoperirile arată că înflorirea culturală a însoţit afirmarea politică a imperiului macedonean. Încă de la urcarea pe tron, Filip al II-lea şi-a strâns aşa-numiţii „betairoi” (însoţitorii) în palatul din Pella. Erau prinţi vânători şi războinici din Macedonia de Sus şi din Thesalia care i se supuneau într-o manieră asemănătoare celei feudale. Ei au format nucleul politic. Construit odată cu mutarea capitalei de la Aigai la Pella, de către Archelaos, palatul a fost mărit şi îmbogăţit de Filip şi de Alexandru. Pentru a rivaliza cu adevărat cu cetăţile greceşti, ei au chemat artişti şi savanţi. Filip avea, de altfel, o moştenire serioasă în acest sens. De la sfârşitul secolului al V-lea î.Ch., artişti ca vestitul pictor Zeuxis luaseră drumul Macedoniei. La Curtea lui Archelaos s-a retras în 408 şi Euripide, care a creat aici piesele „Bachantele”, „Ifigenia in Aulida”, „Archelaos”. Dar elenizarea regatului era totuşi limitată.

Bătălia lui Alexandru cel Mare de Albrecht Altdorfer, Pinacoteca din Munchen

La Pella, tatăl şi fiul au atras cei mai importanţi artişti greci. Au venit acolo Apeles, care l-a urmat apoi pe Alexandru în Orient înainte de a se stabili la curtea Ptolemeilor. „Este inutil să amintim de câte ori el i-a portretizat pe Filip şi pe Alexandru”, scria Pliniu cel Bătrân, care afirma chiar că Alexandru i-a oferit-o pe favorita sa, de care pictorul s-a îndrăgostit, pictând-o nud. Au fost apoi Melanthios, Protogene, rivalul lui Apeles, Aristide din Teba. Pliniu şi Quintilian amintesc mai multe statui ale lui Filip şi ale lui Alexandru realizate de Euphranor, dar cel mai important sculptor a fost Lisip, ale cărui opere în bronz realizate aici sunt cunoscute numai prin copiile romane în marmură. Instalat la curtea lui Filip, el s-a impus şi ca portretist oficial al lui Alexandru.
Totuşi, cele mai favorabile biografii ale lui Filip îl prezintă în primul rând ca iubitor de vin şi de femei, şi nu de artă. Plutarh povesteşte că şi-ar fi certat fiul, care cânta cu plăcere la liră: „Nu ţi-e ruşine să cânţi atât de bine? Este suficient dacă un rege are timp să asculte sunetele lirei şi oferă astfel mult mai mult muzelor decât cei care sunt executanţi”.

Efigia lui Filip al II-lea

De fapt, Filip sprijinea cultura şi artele ca o strategie în rivalitatea cu oraşele greceşti. Abilitatea lui Filip şi apoi a lui Alexandru a constat în ştiinţa de a crea un mediu cultural şi de a-l susţine material. Măreţia armelor, a măştilor, a bijuteriilor găsite în mormintele macedonene vorbesc de la sine. Legendarele mine de argint din muntele Dysoros le aduceau suveranilor o bogăţie imensă. Cucerirea de către Filip a minelor trace de la Crenides a făcut posibilă emiterea unei monede de aur în 354 î.Ch. Această bogăţie permite unor artişti ca Pirgoteles să sculpteze efigia lui Alexandru în pietre preţioase. Pliniu povesteşte că „Alexandru cel Mare ţinând fulgerul”, de Apeles, păstrat în templul Dianei de la Efes, a fost plătit cu 20 de talanţi de aur, sumă considerabilă.
Ca şi în cazul lui Filip, gustul artistic al lui Alexandru nu este comentat întotdeauna favorabil, în pofida faptului că educaţia lui se împlinise sub îndrumarea celor mai mari maeştri, ca Aristotel, Demostene… Dar şi în cazul lui valoarea artistică este subordonată finalităţii politice. Susţinută de asemenea mijloace materiale, propaganda macedoneană ajunge în restul Greciei. La Megalopolis şi la Delos, lui Filip îi sunt dedicate vaste portice. La Samothrace, regele ridică un vast sanctuar format din mai multe monumente.

Frescă de la Pompei reprezentând o persană şi o macedoneană (văzută din faţă)

După victoria de la Cheronea el construieşte în pădurea sacră de la Olympia „Philipeionul”, terminat probabil de Alexandru, o rotondă de marmură în stil ionic, cu acoperiş conic, împodobită de atenianul Leochares cu cinci statui criselefantine prezentând familia regală macedoneană. Este singurul edificiu dedicat unei familii omeneşti în acest loc al lumii elene. Odată cu plecarea lui Alexandru în Orient, tendinţa aceasta se accentuează. Chiar dacă Pella rămâne capitala oficială a regatului până la căderea acesteia sub loviturile romanilor, în 168 î.Ch., cuceritorul Alexandru îşi formează un fel de capitală itinerantă. În urma trupelor conduse de Alexandru se formează „o caravană de savanţi” compusă din strategi, astrologi, poeţi, artişti de toate felurile. Apeles călătoreşte şi el cu Alexandru, ca şi flautistul Timotheus din Teba. Misiunea lor este triplă: să propage gloria suveranului, să formeze tânăra aristocraţie macedoneană, să elenizeze elementele persane şi asiatice din armata lui Alexandru.
Un fast în exces înconjoară Curtea şi pe suveran. Pentru a obţine adeziunea popoarelor cucerite, Alexandru a înţeles că nu trebuie să fie zgârcit. Mii de invitaţi, mii de sărbători fastuoase au marcat nunţile sale. El împrumută de la perşi fastul curţii regale sau ceremoniile audienţelor, la care se introduc plecăciunile, dar nunţile lui se desfăşoară după modelul tradiţional. Puţin câte puţin, fructele acestui creuzet cultural macedonean, iniţiat de Filip la Pella şi transportat de Alexandru în Orient, se vor răspândi în toată lumea cunoscută. După autorii mozaicurilor Ptolemeilor, lăudaţi de Pliniu, vin emulii lor romani, aşa cum o doveşte „Bătălia de la Issos”, care împodobeşte Casa Faunului de la Pompei. Executat în secolul al II-lea î.Ch. după un tablou pictat în timpul vieţii lui Alexandru, el păstrează o efigie celebră a marelui cuceritor. În Egipt, „Muzeionul” din Alexandria rămâne cea mai frumoasă realizare pe care lumea antică o datorează regatului macedonean. Construirea acestui centru cultural, cum i-am zice astăzi, sanctuar, cenaclu de savanţi, universitate şi bibliotecă în acelaşi timp, s-a datorat Ptolemeilor. Dar ideea s-a născut la curtea Macedoniei.

Războiul era meseria lui

Mozaic pavimentar din vila lui Dionyssos de la Pella

În 12 ani de la urcarea pe tron, Alexandru cel Mare şi-a asigurat sprijinul grecilor împotriva Persiei, răsturnând dinastia ahemenidă, pornind către India şi Golful Persic. Războiul era meseria lui. Decesul prematur al acestui suveran relevă anvergura moştenirii politice. „Macedonenii aleargă, amestecaţi cu barbarii. Întristaţi, învingătorii şi învinşii erau uniţi în aceeaşi durere. Gelozia zeilor îl furase oamenilor. Trista veste se răspândeşte în toate regiunile şi apoi într-o mare parte din Asia”, scrie istoricul roman Quintus Curce în „Istoria lui Alexandru”. Chiar dacă sursele sunt mai târzii cu două-patru secole, dincolo de hagiografie rămâne rapiditatea cuceririlor. Alexandru cel Mare a ştiut să-şi asigure încă din viaţă imaginea de după moarte. Şi-a înfrumuseţat faptele, şi-a preamărit cuceririle. La 20 de ani, când i-a urmat tatălui său la tron, trebuia să-şi dovedească legitimitatea.
Macedonia devenise pentru el un regat prea mic, nici Grecia nu era prea vastă. El dorea întreaga lume. De altfel, tatăl său i-a dăruit la vârsta de 13 ani pe Bucefal, pe care nimeni nu putea să-l călărească.

Vas pictat în culori vii, cu capac de aramă, figurând lupta Amazoanelor

A început cu un război contra tracilor, pe care i-a învins în 335 î.Ch. Dar campania balcanică nu a avut răsunet în lumea grecească. Începe atunci la curte un program de preamărire fără precedent, cu un grup de oameni de litere şi de artişti: istoriograful Calisthene din Olynthe, sculptorul Lisip, pictorul Apeles, orfevrul Pirgoteles. Este prezentat cu fulgerul în mână, atributul exclusiv al lui Zeus, cu bărbia ridicată ca un zeu invincibil, pe aversul monedelor bătute în timpul său sau puţin după aceea. Printr-un pelerinaj la Siwa, în Egipt, în 331 î.Ch., reuşeşte să-i intimideze pe grecii recalcitranţi. Acolo se găsea templul lui Amon, sanctuar egiptean renumit la eleni, care îl asimilau pe Amon cu Zeus. Merge acolo să se reculeagă. Autorii vechi povestesc că a fost singur în sanctuar, unde ar fi auzit cuvintele: „Tu eşti fiul lui Zeus”.

Imaginea cuceritorului bântuie lumea

Urna funerară a lui Filip al II-lea

La perşi, un vizitator primit de Marele Rege trebuia să se încline cu mâna dreaptă la gură în semn de veneraţie. Alexandru cel Mare, după cucerire, le cere perşilor să păstreze obiceiul, cărora vor trebui să i se supună şi compatrioţii lui. Macedonenii n-au înţeles obiceiul persan, dar l-au privit ca pe un mesaj: regele lor merita prerogativele rezervate zeilor. Mistificarea va continua şi după Alexandru cel Mare. Succesorii lui, Ptolemeu, Perdiccas, Eumeneu, toţi îşi revendică o filiaţie din Alexandru cel Mare. Caesar se lamenta pe când era pro-pretor în Spania că, la vârsta lui, Alexandru construise deja un imens imperiu, iar el nu înfăptuise nimic măreţ.

În Roma începutului creştinismului, propaganda alexandrină este preluată de Pompei, de Marc Antoniu, de Caligula, de Traian. Mai târziu, în secolul al III-lea, Caracalla va multiplica efigiile sale. Imperiul roman se inspira din imperiul lui Alexandru cel Mare. Şi dacă istoricii romani nu sunt foarte elogioşi la adresa Macedoneanului, cei greci au grijă să păstreze echilibrul forţelor. Diodor, Plutarh, Arrien îi vor dedica portrete flatante. Cel mai mult va dura cultul Macedoneanului în Orient. Alexandru cel Mare figureză chiar în Coran. Imaginea cuceritorului bântuie lumea.

Vânătoarea leului, mozaic din Casa Dyonisos de la Pella, 325 î.Ch.

Mitul este departe de a fi linear. În Evul Mediu, „alexandriniştii” se gândeau mai puţin la împărat şi mai mult la poezie, chiar în „Romanul lui Alexandru”, care i-a fost consacrat în secolul al XII-lea, în care este prezentat ca invincibil, dar mai ales ca filantrop şi dezinteresat. Model perfect pentru romanul curtean tipc epocii. Dacă în secolul al XVI-lea interesul scade, cel următor va crea o adevărată „alexandrinolatrie”, după termenul lui François Suard. Racine îl transformă în eroul tragediei cu acelaşi nume. Charles Le Brun îl pictează de cinci ori. Primul pictor al regelui creează şi cartoanele unei serii de tapiserii consacrate epopeii lui Alexandru cel Mare, ce vor fi ţesute de manufactura Gobelins între 1664 şi 1688. Secolul Luminilor respinge mitul, dar epopeea napoleoniană, expediţia în Egipt şi veleităţile de cuceritor ale acestuia îl reînvie. Astăzi, mitul a ieşit, cu rarisime excepţii, din sfera artisticului, rămânând numai în aceea a ideilor.

Cel mai lung vis al istoriei

Angelina Jolie, Val Kilmer, alături de fiul lor, Alexandru, în pelicula lui Oliver Stone

Într-un „niketerion” (medalion al victoriei) din aur bătut sub Severus Alexandru către anul 230, este glorificat Alexandru cel Mare. Andy Warhol şi l-a imaginat şi el pe Alexandru ca pe un personaj cam de 30 de ani, cu figură de alabastru, avântat ca şi cum ar dori să iasă din cadru, derutant şi oarecum iconoclast. Lucrarea este însă relevantă pentru că măsoară amploarea mitului. Pop Art, modernă şi „domestică”, interesată de eroul antic, este o lecţie despre un personaj legendar care sfidează 23 de secole şi toate modele.
Se ştie că peste tot pe unde a trecut, până în India şi Persia, Alexandru cel Mare ducea cu el o adevărată trenă de muzicieni care organizau chiar concursuri, după moda grecească, care au stabilit programul nunţii lui cu fiica regelui Persiei. Fragmente de instrumente greceşti au fost, de altfel, găsite până la Duşanbe, în Tadjikistan. Muzica grecească, care a avut un rol important timp de zece secole, a fost mult timp ignorată. La începutul secolului al XVII-lea, cercetătorii înţeleseseră că unele papirusuri şi inscripţii greceşti erau partituri, dar nu ştiau să le citească. Abia la mijlocul secolului al XIX-lea au fost reuşite primele descifrări.

Colin Farrell în filmul Alexander

În luna decembrie a acestui an, în auditoriumul de la Luvru, Ansamblul „Kerylos” a reînviat pentru o seară ambianţa unui concert din timpul civilizaţiei greceşti. Ei au cântat fragmente din tragedii sau cântece religioase emoţionante. Partiturile scrise pentru aceste recitaluri erau vesele, menite să pună în valoare virtuozitatea solistului. S-au putut auzi, de asemenea, finalul somptuos de la „Ajax furios”, un ditiramb compus către anul 360 î.Ch., de Thimoteos din Milet, două piese de Euripide, „Oreste” şi „Ifigenia în Aulis”, faimoasele „Imnuri lui Apollo”, codex magic, incantaţie instrumentală găsită în papirursurile de la Luvru. Pentru a reînvia acest patrimoniu muzical, cercetătoarea Annie Bélis a cerut în 1987 unui lutier din Vosgi, Jean-Claude Condi, să fabrice, după modelele de pe vasele pictate, lirele greceşti. Mai târziu, au fost realizate două instrumente de percuţie, două citere de concert, un timpan şi o „kroupeza”, instrument format din două cimbale, care era acţionat cu piciorul. De-a lungul anilor au fost construite şi alte instrumente care au completat „instrumentarul” formaţiei „Kerylos”.

Coroana funerară de aur cu frunze de stejar a lui Filip al II-lea

Nu poate fi trecut cu vederea interesul cineaştilor pentru acest fabulos personaj care a fost Alexandru cel Mare şi pentru epoca sa. În 1956, Richard Burton aducea pe ecran un Alexandru sfâşiat între înţelepciunea nobilă a profesorului său, Aristotel (Barry Jones), loialitatea faţă de tatăl său războinic (Fredric March) şi propriile planuri măreţe pentru cucerirea lumii. Într-o lume neliniştită, plină de frământări politice, acest tânăr ambiţios trebuia să se ridice mai presus de orice conflict, pentru a uni Europa şi Asia, devenind astfel unul dintre cei mai mari conducători ai tuturor timpurilor!
Să amintim şi controversatul „Alexander”, al lui Oliver Stone, cu Colin Farrell în rolul titular, secundat de Angelina Jolie, Anthony Hopkins, Val Kilmer, Jared Leto, care a transformat eroul macedonean într-o figură încarnând principiile moralei contemporane, mai ales în ceea ce priveşte toleranţa rasială şi homosexualitatea. Fără să fie neapărat false, lucrurile sunt mult mai complexe şi subtile, ca tot ceea ce se referă la acest personaj, devenit mitic. Cu un buget de 150 de milioane de dolari şi o distribuţie de primă mână, filmul a contrariat critica din cauza ignorării multor faţete ale covârşitoarei personalităţi a regelui macedonean, a inexactităţilor istorice şi chiar a… perucii blonde a lui Colin Farrell.

Rafinamentul Regatului lui Alexandru cel Mare

Doamna din Aigai

Expoziţia de la Muzeul Luvru, „În regatul lui Alexandru cel Mare”, descoperă patrimoniul artistic al Macedoniei antice: orfevrărie, pictură, mozaic, sticlărie, sculptură.
Distruse întâi de romani, apoi de un mare cutremur ce a avut loc la începutul secolului I î.Ch., jefuite după Antichitate, monumentele macedonene civile s-au ruinat şi au dispărut. Inaccesibilă timp de patru secole din cauza ocupaţiei otomane, Macedonia a fost cumplit lovită de războaiele balcanice şi apoi de Primul Război Mondial. După război, o bună parte a populaţiei din Asia Mică a fost expulzată către Macedonia. Cei veniţi şi-au construit sate înglobând rarele vestigii rămase. Mult timp, cu excepţia oraşului Philippes, care avea încă basilicile paleocreştine, totul a fost ascuns, de la prima capitală Aigai, actuala Vergina, la cea de a doua, Pella, care a dispărut sub sedimente. Apoi, tradiţia literară n-a favorizat Macedonia.

Coloană cu sculptură adosată, Leda şi lebăda

Săpăturile arheologice de la Vergina au scos la iveală obiecte relevante pentru o artă de a trăi de mare rafinament. Unele piese, mai ales măşti, sunt asemănătoare celor din Peloponez. Se presupune că prezenţa lor în mormintele regilor macedoneni era menită să-i prezinte ca pe urmaşi ai regilor şi eroilor cântaţi de Homer. Se ştie de altfel că Alexandru cel Mare nu pleca în expediţii fără un exemplar din „Iliada”, considerându-se un nou Ahile. Obiceiul de a aşeza lângă defunct obiecte preţioase, podoabe de aur se trage şi din Macedonia. S-au conservat astfel adevărate tezaure de bijuterii, ţesături, mobilier. Un semn de onoare supremă, rezervat regilor, erau coroanele de aur. Alexandru cel Mare le oferea însă şi generalilor săi. În mormântul lui Filip al II-lea s-au găsit coroane de aur decorate cu frunze şi ghinde de stejar. Orfevrăria era o tradiţie locală legată de prezenţa minelor de aur şi de argint. Încă din secolele VI-V î.Ch., macedonenii foloseau fierul şi bronzul. Ştiau să forjeze fierul şi, prin tehnica cerii pierdute, să alieze cele două metale, obţinând o bicromie subtilă.

Cercei provenind de la Lete

Influenţa artei macedonene asupra celei elenistice a fost imensă. Cerceii cu pandant sunt un exemplu. Fragmente de zid colorat ale unei case bogate de la Pella dovedesc că stilul pompeian a fost inventat în Macedonia în ultimul sfert de veac î.Ch. Pictorii macedoneni stăpâneau trompe-l’oeil-ul, clar-obscurul, racursiul. Frescele mormintelor dau o idee foarte clară asupra acestei arte, ca în cazul „Răpirii Persefonei”.
Apoi, sticla transparentă pare să fi fost o invenţie macedoneană din timpul lui Filip al II-lea. Era folosită pentru vesela cotidiană şi rituală. Ea era utilizată şi pentru intalii, pentru inelele purtate probabil de preoţi şi chiar în decoraţiile criselefantine ale paturilor de banchet.

Imagine din expoziţia de la Luvru

Una dintre piesele cele mai uimitoare găsite în mormintele feminine de la Vergina este „Doamna de la Aigai”, nu departe de mormintele regale. S-a presupus că mormântul aparţine unei regine, poate mama lui Alexandru cel Mare. Personajul era în întregime acoperit cu aur. Bijuteriile sunt mult mai grele, mai mari şi mai fastuoase decât cele din alte morminte. Avea un fel de capă, peste o tunică, ambele brodate cu aur, brăţări, un inel, pantofi de argint aurit. Femeile macedonene purtau multe bijuterii, se machiau şi se parfumau. Influenţa reginelor macedonene, Eurydice şi Olympias, a conferit femeilor un rol în viaţa socială, în organizarea ritualurilor, a sărbătoririlor, dar şi prezenţa la banchete.
Această magnifică expoziţie de la Luvru, care aduce un omagiu Macedoniei, a fost completată cu filme, colocvii, publicaţii, emisiuni de televiziune care au însoţit operele prezente în muzeu, oferind o întâlnire cu un pământ încă insuficient cunoscut. Un paşaport pentru Regatul lui Alexandru cel Mare.