O grandioasă expoziţie, “Canaletto şi Veneţia”    

Expoziţia va fi deschisă în curând în sălile fastuoase de la Palazzo Ducale din Cetatea Dogilor, curatoriată de Alberto Craievich şi organizată cu colaborarea RMN – Grand Palais, Paris.

Este vorba despre celebrele vedute de pe Canal Grande, semnate de Giovanni Antonio Canal, zis Canaletto, opere celebre în întreaga Europă şi care sunt poate şi astăzi singurele capabile să restituie inegalabila lumină a Veneţiei.

Lumini, umbre şi culori clare la care Canaletto (Veneţia 1697 – 1768) a ajuns după ani de căutări, ce au urmat experienţei lui din tinereţe ca scenograf, sub conducerea tatălui său, şi călătoriei la Roma, în 1719, unde s-a dedicat genului “capriccio archeologico”.

Reprezentările Veneţiei nu erau cărţi poştale, ci splendide “iluzii” marcate de o virtuozitate tehnică aproape fără precedent: arhitecturile şi scenele prezentate nu erau reproduceri ale celor observate în realitate, ci fructul une viziuni personale a minţii şi inimii artistului. Ceea ce apare ochilor noştri, ai celor de astăzi, drept clasic şi fotografic însemna la acea vreme o adevărată revoluţie. În rest, secolul al XVII-lea a fost un veac de mari schimbări nu numai în istoria ideilor, dar şi în limbajul artei.

Din nota curatorială este evident că parcursul expoziţional se va centra pe excelenţele secolului al XVIII-lea venetian în domeniul picturii, sculpturii, artelor decorative şi a contribuţiei lor în această epocă de mari transformări.

“Expoziţia porneşte de la apariţia, în primii ani, a unei forme artistice care rupe legăturile cu rigoarea Clasicismului şi cu teatralitatea barocă, în timp ce culoarea prevalează asupra desenului. Luca Carlevarijs pune bazele vedutismului veneţian, Rosalba Carrera reînnoieşte arta portretului. Doi tineri pictează opere în care lumina capătă valenţe fondatoare, constitutive: Giambattista Tiepolo, cu pensulări agresive în compoziţii dinamice, Canaletto în pictura vedutelor, stilul ambilor devenind apoi mai controlat şi clar. Călătoria continuă cu picturi de moravuri ale lui Pietro Longhi,cu pictura istorică şi cu cea a peisajului, “capriccio”. Este şi epoca marii gravuri cu diversele ei experimente şi a lui Giambattista Piranesi. Povestea acestui secol este şi cea a prezenţei europene a Serenissimei şi a călătoriilor artiştilor ei. În acelaşi timp, arta sticlăriei de Murano îşi trăieşte momentul ei de glorie, alături de orfevrerie şi manufacturarea porţelanului.

Protagoniştii sfârşitului de secol sunt Francesco Guardi şi Giandomenico Tiepolo, fiul lui Giambattista. În vedutele lui Guardi limbajul pictural, fremătător şi aluziv, departe de solaritatea lui Canaletto, pare să evoce o Veneţie în declin, iar timpul traiului fericit şi aristocratic lasă loc unei serii de ireverenţioase Pulcinelle, în care toţi sunt liberi şi egali şi, pe fondul revoluţiei care cuprinde Franţa. Secolul luminilor şi parcursul expozitiv se încheie cu reafirmarea Neoclasicismului, cu întreaga măreţie a lui Antonio Canova”.

De fapt, orice revoluţie mică sau mare are nevoie de un teren fertil pe care să germineze şi acest ferment al ideilor va fi contextul stimulator în care Canaletto lucrează, îşi începe experienţele timpurii la Roma şi apoi la Londra. Geniul lui pictural va revoluţiona genul vedutei, rămase până atunci în planul secund al operei, substituindu-l celor al vedutei istorice şi al compoziţiei cu figuri. Nu exista un ambasador străin sau un turist care să nu doreacă să posede una dintre reprezentările vieţii cotidiene din Veneţia, semnate de el.

Canaletto, maestrul vedutelor între cer şi apă

În urmă cu patru ani am avut bucuria de a viziona această expoziţie Canaletto la Veneţia.

Canaletto (1697-1768) este celebru pentru picturile Veneţiei, ale canalelor şi ale sărbătorilor. El este cunoscut mai puţin pentru gustul său pentru capriciile arhitecturale, executate în Anglia, pentru sensibilitatea la efectele atmosferice.

Este primul artist care a pictat vedute nu numai ca simple descrieri, ci elaborate intelectual, ştiinţific, graţie unei măiestrii noi a perspectivei şi a folosirii camerei obscure, realizând desfăşurări panoramice, oscilând între rigoare şi fantezie. Canaletto, un magician al teatrului, rupe cu lanţurile clasicismului şi face să sufle un vânt de libertate şi fantezie. Erau expuse peste 50 de opere, subliniind talentul de inventator şi libertatea execuţiei atât în redarea Veneţiei, cât şi a Tamisei.

Canaletto este maestrul necontestat al vedutei, peisaj urban în perspectivă, redând topografia locurilor, gen născut la Roma în secolul al XVII-lea. Dar, în spatele aparentei fidelităţi faţă de realitate, operele lui demonstrează o mare libertate de execuţie în compoziţie şi în redarea detaliilor.

Dacă veneţienii au conferit nobleţe vedutei, genul s-a născut la întâlnirea tradiţiei olandeze cu peisajul roman. Originea vedutei trebuie căutată în opera pictorului olandez Gaspar Van Wittel, zis Vanvitelli (1652-1736). În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, el importă la Roma genul vederii urbane sau suburbane, aşa cum fusese el ilustrat în Ţările de Jos de Berckhjeyde sau Van der Heyden. Conjugând o descriere minuţioasă a detaliului cu măiestria perspectivei, Vanvitelli oferă o imagine obiectivă, dar vie, a oraşului contemporan lui. El ”a ştiut să ducă vederea topografică, pe care a ales-o încă de la debutul carierei sale ca specialitate exclusivă, la o demnitate artistică necunoscută în cadrul restrâns al genului până atunci”, sublinia Giuliano Briganti.

Această exigenţă artistică întâlneşte în Italia acelei epoci condiţiile necesare succesului. Considerat ca o încoronare a unei bune educaţii, Marele Tur, cum era numită călătoria prin Europa şi mai ales în Italia, a cunoscut apogeul în veacul al XVIII-lea. În acest context, tinerii aristocraţi britanici şi de pe continent plecau prin Europa nu numai pentru a descoperi alte culturi, alte moravuri, dar şi pentru a se perfecţiona în studiile umanistice. Se constituie astfel o clientelă cosmopolită, de pe urma căreia veneţienii au ştiut să profite din plin.

Veduta a fost introdusă în Cetatea Dogilor de Luca Carlevarijs (1663-1730), care a descoperit la Roma arta lui Vanvitelli. La acest matematician recunoscut, caracterul ştiinţific al perspectivei a introdus o oarecare uscăciune şi valorile atmosferice lipsesc adesea din compoziţiile sale. Totuşi, opera lui fecundă i-a deschis calea lui Antonio Canal, zis Canaletto, care a dat, de fapt, expresia canonică a artei vedutei.

Provenind dintr-o veche familie veneţiană, Canaletto a făcut primii paşi în atelierul tatălui său, Bernardo Canal, pictor specializat în decoruri de teatru. El a fost cel care l-a dus la Roma între 1719 şi 1720, pentru a colabora la scenografia a două opere ale lui Alessandro Scarlatti. La întoarcerea la Veneţia, el se orientează către peisajele urbane întrucât arta perspectivei era strâns legată de decorul teatral.

În primele opere se pot observa artificiile punerii în scenă, ţinând cont de fidelitatea aparentă faţă de real, aşa cum este în Piaţa San Marco (1721), în care accentuează perspectiva Procuratie Nuove, dar şi a clopotniţei, echilibrând linia dintre verticală cu un elan către fundal. Exigenţele compoziţiei se impun datelor obiective.

Încă de la debutul său, Canaletto rupe cu modelele propuse de Carlevarjis, printr-o perspectivă spectaculoasă, aliată unui cromatism viguros şi unui joc rafinat de lumini. El afirmă o manieră singulară, îmbogăţită de sensibilitate şi pitoresc, oferind o Veneţie prin imagini mai puţin aşteptate. În mai multe tablouri, precum Canal Grande către Nord-est cu Palatul Balbi la Podul Rialto, împărţirea între cerul de furtună şi apa liniştită, între linia clădirilor luminate de soare şi malul opus aflat în penumbră subliniază importanţa elementelor şi a atmosferei în fizionomia oraşului. Toată această operă a lui Canaletto ilustrează perfecta confluenţă singulară între apă şi cer, accentuând faţa sugestivă a prezentului prin compoziţia sa.

La sfârşitul carierei, artistul veneţian explorează până în cele mai mici colţuri oraşul său natal, atât canalele, cât şi câmpurile, observând viaţa animată a oraşului, subliniind motivele emblematice: Piaţa San Marco cu monumentele sale, Basilica Santa Maria della Salute, Canal Grande cu palatele sale, Podul Rialto…

Pictura sa cunoaşte un succes rapid, graţie impresarului de origine irlandeză Owen McSwiny. Colecţionarii se îngrămădesc a-i cumpăra tablourile. Dar întâlnirea cu Majestatea Sa la mijlocul anilor 1720 oferă un impuls decisiv carierei lui. Un alt intermediar cunoscut, Joseph Smith, Consulul Angliei la Veneţia, îi întinde o mână. El îi oferă artistului numeroase comenzi de la o clientelă internaţională.

Începând cu anul 1730, o lumină mai clară şi mai intensă inundă picturile sale, redând valurile de la suprafaţa apei, detaliul edificiilor şi a reflexelor, fără a uita oamenii obişnuiţi ai Veneţiei. Desigur, operele sale oferă iluzia unei fidelităţi aproape fotografice.

La începutul anilor 1740, Antonio Canal pictează mai puţin pentru a se consacra desenului şi gravurii. Împreună cu nepotul lui, Bernardo Bellotto, pleacă într-o călătorie în interiorul Italiei în căutare de noi motive. Urcând pe cursul râului Brenta, până în împrejurimile Padovei, realizează numeroase desene, ce stau la originea unei culegeri de gravuri. Încă din 1735 fusese publicat Prospectus Magni Canalis Venetianum, o serie de acvaforte gravate de Antonio Visentini după 14 tablouri de Canaletto, dintre care 12 vederi ale Canal Grande. Aceste imagini i-au făcut fericiţi pe toţi imitatorii, cărora li s-a oferit astfel o adevărată mină de compoziţii. O a doua ediţie a apărut în 1742, îmbogăţită cu 24 de noi stampe. Doi ani mai târziu, pictorul s-a decis să-şi tipărească propriile acvaforte. Se întâlnesc, de asemenea, 7 mari vedute de pe uscat, o mărturie a lărgirii orizontului său.

Departe de soarele Italiei, Canaletto sosea în 1746 la Londra. Alegerea Londrei corespundea cu motivele economice, datorită clientelei britanice care îl adora. Solicitat de numeroşi aristocraţi, începe să reprezinte în picturile sale şi Tamisa, cu podurile şi clădirile ei. Armonia obişnuită între arhitecturi, cer şi apă pare ruptă aici, în detrimentul edificiilor prea mici care mărginesc Tamisa. În ceea ce priveşte lumina, care scaldă malurile, Canaletto n-a rezistat tentaţiei de a depăşi determinismul geografic, vederile londoneze amintind freamătul serbărilor nautice veneţiene. Observate de pe terasa de Somerset House şi de la fereastra de la Richmond House, vedutele Tamisei, realizate de Canaletto, relevă atitudinea sa de a distila în vastele perspective urbane o parte esenţială a specificului englez.

Ultima perioadă a activităţii lui Canaletto la Veneţia, după sejurul său în Anglia, începe în 1755, perioadă care marchează o ultimă inovaţie a artei sale.

În această perioadă este interesat să compare ultimele tablouri din Piaţa San Marco, semnate şi datate 1763, cu primele încercări pe acest motiv. Fidel tehnicii sale, artistul combină mai multe unghiuri de vedere pentru a oferi o vedere panoramică a Pieţei, dar seducţiile cromatice cedează tonurilor reci şi surde.

În această ultimă parte, Canaletto a trebuit să se confrunte cu afirmarea tot mai puternică a lui Bernardo Bellotto, nepotul său, care se detaşa prin rigoarea perspectivei, fiind mult mai realist în descriere, în pictura sa predominând contrastul între tonurile reci şi cele luminoase, şi a lui Francesco Guardi, ce a fost elevul apreciat al maestrului.

Canaletto moare în 1768, lăsând peste 500 de picturi, declinate în nenumărate versiuni de către artist şi colaboratorii săi, şi mai mult de 300 de desene.

Să ne aducem aminte că în fiecare an Dogele Veneţiei reînnoia simbolica Nuntă a Veneţiei cu marea, în ziua Înălţării, aruncând un inel de aur în lagună. El naviga la bordul Bucentaurului, o somptuoasă navă al cărei ultim exemplar a fost construit în 1729, la Arsenal. Emblematică prin pitorescul veneţian, această ceremonie i-a inspirat nenumărate pânze lui Canaletto, printre altele o operă tardivă, realizată în 1760, în care pictorul prezintă întoarcerea Bucentaurului, reunind în aceeaşi compoziţie toate simbolurile idendităţii politice şi spirituale ale Veneţiei: Palatul Dogilor, Basilica San Marco, Clopotniţa şi Biblioteca Marciana.

Canaletto înfăţişează toate splendorile ornamentale sculptate şi aurite ale navei, dar el plasează în primul plan flota gondolelor care acompaniază Bucentaurul în pelerinajul său, subliniind astfel caracterul festiv al evenimentului. Din multiplele detalii care concurează la animaţia tabloului se remarcă scânteierile elementelor aurite, mulţimea de pe chei, ritmul oferit de provele albe ale gondolelor. Dar, dincolo de toate, Canaletto afirmă arta sa în transcrierea atmosferei, unde lumina difuză se observă până şi pe monumente, aşa cum se întâmplă pe Palatul Dogilor, superb edificiu gotic, emblema Republicii Veneţiene sau, în altă pictură, în care velele contrastează cu mişcările gondolierilor, ori în pânza în care este înfăţişat un cortegiu al gondolelor în jurul navei Dogilor.

Genul vedutei marca sfârşitului secolului, dar şi crepuscul unei societăţi în agonie, cea a Veneţiei. Sfârşit marcat de o adevărată sărbătoare picturală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.