O lămurire în nori

scurtă și exotică mică liturghie, aparent duminicală

Precum în vremea cercurilor de nisip ale arhimedelui omorît de primitivul legionar al civilizatei Romei ( și ca întotdeauna ), duodenul bate sinapsele și inghinalitatea bate retina. Așa e softul, degeaba ne supărăm.

Deci e absolut normal ca-Covidul, coaliția covidică, criza energiei, suinele zbierătoare și inamicii lor italieni etc să fi acoperit total ziua din decembrie în care unui om român, strunitor de excepție al cuvintelor românești și al ideilor omenești, i s-a întâmplat ceva biografic.

Evident, nu uitarea chestiei biografice e marea problemă, ci îngroparea luminării românografice. A lui, a mortului, pentru noi. La fel cu a multor altora. Fiindcă așa e trendul, moda sau cum i-o mai zice bolii.

Așa că n-o să mai întind degeaba elasticul demodat și o să încerc să închei rapid inutila aflare în treaba de nene ruginit și fără relevanță :

,, Această preconcepție aberantă a stat la baza minimalizării în epocă a lui Mircea Ivănescu în fața lui Nichita Stănescu ,, , scrie un om în ,, Opt-servatorul coolturnal ,,.

Mă-nene, mă … Recunosc căci am lepturat infinit mai puține litere scrise de sus-scrisul M. Ivănescu decît dintre cele scrise de numitul Stănescu H. Nichita. Da’ chiar-și-așa, geometric și algebric vorbind, dînd la o parte mormanele de circ liric ploieșteano-marțian, livrate de semi-rusul bețiv, alcoolic, compromisionist & fascinant, nu cred că un om cu mintea & senzorii în regulă poate avea mari dubii : el e primul moștenitor din clanul McEminovici.

Adică ăla care a luat fără icnete, aerodinamic și înmărmuritor, tăișul de cuvinte și idei al omului care ne-a învățat limba și literatura română modernă & contimporană.
Restul e liniște ca la-începutul lumii.

Lucian Postu

7 Iasi