O perfectă armonie între razele soarelui, umbra palmierilor, blândeţea vântului şi susurul apei

La porţile marelui deşert din estul Tunisiei, masivul stâncos Taimbalain se înalţă ca un ultim obstacol în calea vânturilor şi a dunelor. În acest spaţiu ce se deschide către imensitatea în care nu mai există nimic, totul devine dintr-odată dens, se umple de linişte şi de o frumuseţe specială.

Perlat de multe oaze, sudul tunisian este în acelaşi timp o destinaţie sahariană. Din oază în oază, insulele de verdeaţă apar în faţa călătorilor cu răcoarea lor binecuvântată şi refac, în acelaşi timp, vechile drumuri ale caravanelor.
Tozeur, capitala sudului, cu casele sale de cărămizi cu motive decorative în relief, evocând covoare stilizate, şi cu sutele de mii de arbori, deschide porţile Saharei şi ale deşertului. Pereţii caselor feresc de căldură, sisteme de irigaţie artificială permit producerea curmalelor.

Bazar tunisian

Ospitalier şi creator, Sudul este leagănul a numeroşi poeţi. Muzeul Chraiet reconstituie scene ale vieţii cotidiene, grădina zoologică adăposteşte specii locale. Tozeur găzduieşte chiar un teren de golf. Altădată etapă importantă în drumul caravanelor care traversau Sahara, oraşul etalează acum clădiri somptuoase ale negustorilor bogaţi din zonă.
La 20 de kilometri de acest oraş se află Nefta, miracolul oazelor. Este irigată de 150 de izvoare şi dominată de umbra palmierilor care ascund câteva hoteluri, dintre care unele de ultimă generaţie. În cele 300 de hectare acoperite de palmieri, nu se aude decât zgomotul apei şi al vântului. Oraşul este şi loc de pelerinaj, cu cele 100 de „marabout”, monumente dedicate musulmanilor pioşi, dintre care cel mai important este cel al lui Sidi Bou Ali.

Bougainvillea acoperă casele albe

Dar adevărata poartă a deşertului este Douz. Pentru a ajunge la acest oraş cu hoteluri confortabile, unde există spa-uri, piscine şi ape termale, trebuie străbătut Chott el-Jerid, marele lac sărat, uscat în cea mai mare parte a timpului. Cu numai câteva zile în urmă s-a încheiat aici „Festivalul Internaţional al Saharei”, care atrage mii de locuitori din întreaga ţară şi din regiunea Magrebului şi care prezintă cele mai spectaculoase tradiţii ale Jeridului; curse de cămile şi de ogari, scenete, reconstituirea unei căsătorii tipice locului. Li se adaugă spectacole folclorice, cântăreţi şi dansatori, adevărate defilări de veşminte tradiţionale şi demonstraţii de artă culinară. Cultura şi divertismentul sunt omniprezente. Câteva meşteşuguri fac faima acestei regiuni. În primul rând, bijuteriile: diademele, colierele, cerceii şi brăţările caracterizate prin fineţea incrustaţiilor. Unele dintre ele sunt purtate numai la ceremonii. Arta filigranului, cunoscută încă din vremea punilor, a fost revitalizată în Evul Mediu de sosirea arabilor. Dincolo de aspectul artistic, se remarcă greutatea podoabelor. Brăţările sunt masive, formele sunt simple, de multe ori geometrice. Adesea, poţi vedea într-un colier monede franceze de 10 franci din timpul Revoluţiei sau cu efigia lui Louis-Philippe.

O cafenea frecventată de numeroşi scriitori

Artizanatul tunisian a păstrat mult timp tradiţia „porte-bonheur”-ului. Există o întreagă producţie de „khamsa”, dar şi de stele de argint sau de coral cu această funcţie. Broderia, lucrată cu fir de argint, de aur şi paiete, este semnul distinctiv al diferitelor costume regionale. Ea împodobeşte veşmintele femeilor, de la bluze şi veste la rochii, eşarfe şi tunici.
Renumite sunt şi covoarele cu noduri, influenţate de tradiţia anatoliană. Ele au de obicei un câmp central, de formă hexagonală, cu motive stilizate în colţuri şi o margine cu figuri geometrice sau florale stilizate.

La începutul secolului al XX-lea, introducerea vopselelor artificiale şi proasta lor folosire au alterat covorul tunisian. S-a creat atunci un nou tip, „alloucha”, care reia paleta naturală a lânii de oaie, albă sau neagră, trecând prin gri, bej sau brun.
În sud sunt extrem de răspândite kilimurile. Folosite pentru a acoperi şeile cămilelor, sau pentru a despărţi interiorul corturilor, ele servesc astăzi ca decoraţie murală. Realizarea unui kilim, lucrat cu fineţe, durează cam opt luni. De generaţii, femeile berbere îşi transmit secretele acestui meşteşug.

Tapiseriile de Gafsa sunt create de artizanii berberi în locuinţele lor. Au un număr limitat de motive decorative, geometrice, dar şi figuri umane sau animale stilizate, multicolore pe fondul negru sau bej.

În deşert, oazele sunt un miracol

Sidi Bou Said, o cafenea tunisiană

La plecarea din Tozeur se poate ajunge în oazele de munte: Chebika, Tamerza şi Mides, cu un peisaj amintind de westernuri. În munţi şi oaze, până la ţinuturile stăpânite de dune, se găsesc populaţii cu o dragoste neştirbită pentru pământurile lor.
„Într-o oază, nu ai nimic, dar nici nu-ţi lipseşte nimic”, afirma scriitorul francez Achille Tournier.

În casa sa troglodită de la Matmata, o localnică primeşte călătorii curioşi să descopere modul de viaţă tradiţional. Ea foloseşte încă moara din pietre pentru a măcina orzul şi grâul, care formează baza mâncărurilor sale aromate. Matmata este un nume de origine berberă. Cu mii de ani în urmă, aici era un refugiu berber, cu case subterane care adăposteau în egală măsură de fierbinţeala zilei şi de frigul nopţilor. Locuitorii actuali sunt berberi care au suferit influenţa culturii arabe şi care au construit şi o oarecare activitate turistică.

Splendoarea albă a caselor

La Mides, oaza se umple de lumină şi de voci. Încă din zori, lângă corturile de culoare ocru care împodobesc această bijuterie a deşertului tunisian, ce se ridică deasupra falezelor şi canioanelor, păsări, cocoşi şi măgari îşi înalţă glasurile. În inima acestui paradis verde circulă o poveste: „Vedeţi acest palmier, bunicul meu i-a spus tatălui meu, într-o zi, că ar trebui să dăm curmalele lui celor care nu au. De atunci, îi respectăm dorinţa”. În deşert, oazele sunt un miracol împărtăşit de toţi.

Cuibărit între două canioane adânci, crângul de palmieri de la Mides numără 7.500 de arbori pe opt hectare. Fiecare hectar este împărţit de două sau trei familii care recoltează fructele. Între parcele creşte vegetaţia tradiţională a oazelor, împărţită pe culturi în „trei etaje”. La primul nivel se află grădina de legume, la al doilea, arbori fructiferi, ca rodii, smochini, portocali şi meri, la al treilea, faimoşii palmieri cu curmale. O diversitate preţioasă în acest mediu deşertic. „Această bogăţie o aminteşte pe aceea a Edenului, unde perfecta armonie între razele soarelui, umbra palmierilor, blândeţea vântului şi susurul apei stârneşte un sentiment de bucurie şi de libertate”, scria Sabah Rahmani.

Călători în Tunis, tablou realizat de Edmund Beringer

Părăsind acest golf de pace, se poate ajunge la ruinele vechiului sat berber. Primele pietre au fost puse aici acum opt secole. Astăzi îl locuiesc numai guguştiucii şi porumbeii. De pe înălţimile canionului se deschide o panoramă grandioasă în care meandrele râului şerpuiesc în munţii golaşi. Privirea se opreşte pe fundul acestei strâmtori înguste, unde, de la peste 100 de metri, valea seamănă cu un drum scânteietor. Pe măsură ce călătorul urcă crestele vălurite ale muntelui, curbe, drepte sau desenând arabescuri, liniile formează un limbaj puternic şi arid.

Dromadere în deşertul tunisian

Cu ochiul liber este imposibil să descoperi activitatea subterană, să-i descifrezi secretele. Şi totuşi, oamenii locului cunosc această adevărată comoară. Pe drum, un localnic se opreşte dintr-odată pentru a ridica o piatră albă, rotundă, banală. O loveşte cu altă piatră. Câteva lovituri sunt de ajuns pentru a o sparge în două şi a scoate la iveală cristale magnifice, strălucitoare. Este o geodă care se află acolo de milenii, din perioada în care regiunea era frământată de vulcani. La câţiva kilometri se află oaza Tamerza, de-a lungul unei văi strâmte, la poalele unui lanţ muntos colorat în brun, galben şi ocru. De pe înălţime te poţi bucura de frumuseţea peisajului. Sub ochii călătorului, muntele pare că dansează. Relieful lui formează valuri şi stânca se ondulează în 1001 de straturi. Tamerza este o vale verde cu 17.000 de palmieri, care se deschide către un oraş nou, o cetate mică, albă în care minaretele moscheilor se înalţă din loc în loc. La celălalt capăt al văii se află ruinele unui sat vechi. Ele par să se fi născut din pământ, cu pietrele care au servit la ridicarea caselor. Ploile diluviene au distrus satul în 1969, când au inundat toate văile muntelui, deşi în zonă plouă de cel mult două-trei ori pe an.

Femeie ţesând un covor de Kairouan

Călătorul rătăceşte în acest labirint deschis, străjuit de două domuri văruite care contrastează cu restul locului. Ele au aparţinut vechii moschei şi mausoleului care au fost restaurate după inundarea satului. Locurile sacre nu sunt nicioadată lăsate în părăsire. În mausoleu odihneşte marabout-ul Sidi Rogha, un sfânt musulman, vechi vindecător, alături de care locuitorii oazei vin adesea să se reculeagă. Fiecare oază are un sfânt al ei şi un spaţiu de pelerinaj în care comunităţile tradiţionale, aici sufite, organizează ceremonii. Camera este simplă, cu podeaua din pământ bătătorit şi cu mormântul acoperit de o ţesătură verde, brodată. Câteva lumânări vechi au rămas într-un colţ şi liniştea are parfum de de tămâie. Ieşind din acest mausoleu, drumul duce în inima oazei.

Deşertul este înşelător asemeni fetei Morgana

Ceramică tunisiană, albastru cobalt, alb şi auriu

În vârful unui palmier înalt de peste 15 metri, un localnic se urcă cu agilitate, cu picioarele goale, în pofida înclinării într-o parte şi în alta a arborelui. Este un lucrător agricol care fecundează artificial un palmier. Fără niciun fel de protecţie, cu o legătură pe umăr, taie ramurile şi scoate din săculeţ tije masculine pe care le plantează în ramuri pentru a produce curmale. Timp de două luni el se caţără din palmier în palmier, câte 20 de arbori pe zi, pentru numai doi dinari de fiecare copac. Reia exerciţiul în iarna următoare pentru a recolta aproximativ 50-60 de kilograme de fructe din fiecare pom. Aici se cultivă specia de curmale „deglet nour”, cea mai vândută în lume din cele 380 de soiuri existente. Câteva parcele mai încolo, tânărul cultivă grădina de legume a familiei, într-un pământ negru amestecat cu nisip, în care cresc roşii, ceapă, pepeni galbeni şi verzi. Între două reprize de muncă, se distrează cu prietenii bând discret vin de curmale.

Femeie în port tradiţional din Gafsa

Dar apa care dă viaţă poate fi văzută la o frumoasă cascadă de la marginea oazei. În ceea ce priveşte cascadele, la Chebika, de cealaltă parte a muntelui, sunt unele mai puternice. Într-o trecătoare, râul izvorăşte de la piciorul unei stânci formând oaza. Drumul lui este întâi lin, apoi devine mai vesel şi, în sfârşit, formează o suită de cascade. Şi în această oază, ca şi la Mides, pot fi văzute geode, fosile, cuarţ, mică pe care localnicii le vând turiştilor. Ca o ironie, Chebika înseamnă „castelul soarelui”.

Costume şi bijuterii tradiţionale

De la aceste oaze din munte, drumul coboară către cele învecinate cu nisipurile Saharei. Traversând imensa întindere Chott el-Jerid, poţi fi martorul unui miraj. În acest peisaj lunar, soarele arde atât de puternic încât pare să deseneze în depărtare bazine cu apă vălurită. Deşertul este înşelător. În asemenea momente este înţelept să rămâi cât mai aproape de locul în care te afli şi să atingi cristalele de ghips şi rozetele de nisip expuse de-a lungul drumului în vase de lemn. După Chott, la sud, se poate observa înaintarea deşertului. La Zaafrane, furtunile de nisip au măturat satul în 1960. Ca o inundaţie încremenită, dunele au invadat casele, străzile, grădinile, lăsând numai câteva clădiri şi, ici-colo, palmieri.

Opulenţa costumelor din Moknin

Din anii ’70, tunisieni plantează noi livezi de palmieri, pentru a împiedica dispariţia oazei şi pentru a încuraja stabilirea populaţiilor semi-nomade ale zonei. Cu ani în urmă se putea trăi între deşert şi oaze, iar recoltele erau mai bogate. În oazele plantate de la Tarifa, oamenii lucrează, pălăvrăgesc, râd, cântă, în timp de cosesc ierburile înalte ce servesc de hrană animalelor şi le transportă în căruţele trase de măgari în noul sat.

Dumnezeu a creat deşertul pentru regăsirea sufletului

Preţiozitate la Monastir

Păstrătoare a Martelui Erg tunisian, oaza Douz, urbanizată acum, este locul de legătură al marelui trib nomad sedentarizat M’Raziq. Aici încep pregătirile de călătorie în Sahara, pe spatele cămilelor sau în caravanele de maşini 4×4. Un peisaj fascinant se descoperă călătorului de-a lungul dunelor, care a fost nu odată locul turnării unor filme. Turiştii pot degusta specialităţile locale în locuri perfect amenajate. În trecut, aceste caravane parcurgeau întreaga Sahară.

Festivalul oazelor, seara

Din loc în loc, popasurile pentru noapte sunt plasate lângă o familie ce trăieşte în aceste locuri, o parte din an, împreună cu caprele sale. Călătorii pot fi întâmpinaţi de o siluetă drapată într-o ţesătură roşie, cu mai multe rânduri de fulare acoperindu-i faţa. Cu figura sculptată de riduri, ea degajă forţă. Sunt populaţiile nomade, ce trăiesc în corturi, gătind couscous la focuri de lemne, ţesând… Cei care vin pentru o perioadă din an sunt încântaţi de aerul curat, de lipsa luminii electrice, a civilizaţiei, de linişte, fără a renunţa însă, de multe ori, la telefonul mobil. Este un fel transhumanţă sezonieră, de această dată cu capre, nu cu oi.

Festivalul Saharei de la Tozeur

Călătorul este invitat la un ceai de mentă cu biscuiţi copţi în cenuşă, cu unt proaspăt de capră, la care pot fi ascultate şi ştirile din lumea largă la un radio portabil.
Un proverb tuareg spunea: „Dumnezeu a creat pământurile înverzite şi fertile ca să fie locuite de oameni şi a creat deşertul pentru a-i ajuta să-şi regăsească sufletul”.

O ţară suspendată între realitate şi fantezie

Grădină de curmali

Pe dunele de la Reguette, celebrul regizor Georges Lucas, sedus de decorul natural şi de casele troglodiţilor, a construit satul tinerei Anakine Skywalker din episodul I din „Star Wars”. Planeta Tatooine, nume împrumutat satului tunisian, pare de atunci o cetate-fantomă. Roman Polanski a filmat şi el în această zonă „Piraţii”, iar Franco Zeffirelli, „Iisus din Nazareth”. Şi, desigur, să nu-l uităm pe Anthony Minghella, al cărui film, „Pacientul englez”, a fost turnat în oazele din sud-vestul Tunisiei.

Interiorul Marii Moschei de la Kairouan

Coasta Mediteranei, de 1.400 de kilometri, este punctată de plaje superbe. Soarele aprinde culorile naturii, făcându-le mai intense. Parfumul mării este atât de puternic încât îţi pătrunde în nări, răspândindu-se apoi în întregul corp. Marea acoperă toate nuanţele albastrului. Aici, zilele şi nopţile curg liniştite în afara timpului. Parfumul florilor şi al fructelor, mirosul sărat al mării se îmbină perfect. Albul aduce cu cel al unui burg andaluz. Casele albe contrastează cu albastrul cerului. În Tunisia, când se lasă seara, e bine să mergi pe străzile aglomerate şi să te amesteci printre oamenii locului care merg grăbiţi, să le apreciezi ospitalitatea şi gentileţea, să admiri frumuseţea femeilor.

Locul unde s-a filmat Războiul stelelor, la Tataouine

Scriitori precum André Gide, Henry de Montherlant, Federico Garcia Lorca, Georges Duhamel, filosoful Michel Foucault, dar şi pictorii Paul Klee, Auguste Macke, Baronul d’Erlanger au ales Sidi Bou Saïd drept locul lor de predilecţie.
Barurile au divane acoperite cu ţesături din bumbac decorate cu fantezii abstracte. Bărbaţii stau de vorbă fumând narghilea, iar în aer se răspândesc mirosul aromat al tabacului şi parfumul mentei. Nu se bea alcool, ci numai apă minerală şi ceai de mentă, îmbinate cu gogoşi acoperite cu zahăr şi cu sămânţă de pin, care satisfac gusturile cele mai rafinate. Fiecare loc îţi dă senzaţia că trăieşti într-un spaţiu magic.

Berberă de la 1910, în costum de nuntă

Artiştii sunt principalii protagonişti ai acestei ţări suspendate între realitate şi fantezie, iar picturile lor, care variază de la matitatea temperei până la delicatele nuanţe ale acuarelelor încântă privirile. Operele lor sunt expuse atât în diverse galerii, dar şi pe tarabe sau pe pereţii albi ai caselor.