O primăvară însângerată. Războiul de pe Nistru ori ultimul război ruso-român

Invazia militară rusă împotriva Republicii Moldova ori războiul de pe Nistru din 1992 este descrisă adesea drept o criză locală a începuturilor postsovietice. În realitate, a fost momentul în care Republica Moldova a înțeles, pe viu, ce înseamnă să te naști stat între imperii. Strategia tensiunii pronovată de temutul KGB și sprijinul extern au fost camuflate într-un așa zis război civil.

Înainte de armistițiul din vara lui 1992, forțele proruse locale au fost susținute de unități neregulate de cazaci veniți din Rusia și, mai ales, de Armata a 14-a, sovietică, apoi rusă. prezentă pe teren, ceea ce a escaladat tensiunile într-un conflict armat în toată regula. Bilanțul uman a fost uriaș. Peste o mie de morți, mii de răniți, zeci de mii de oameni dislocați și Chișinăul împins în afara controlului efectiv asupra regiunii din stânga Nistrului.

Armistițiul din 21 iulie 1992, semnat la Moscova, a oprit focul, dar a creat și cadrul pentru o problemă care n-a mai fost rezolvată, și anume o „zonă de securitate” monitorizată printr-o comisie comună și o arhitectură de „pacificare” în care Rusia a rămas actor militar pe teritoriul Republicii Moldova. Documentul de încetare a focului a fost un aranjament provizoriu, înscenat de serviciile de spionaj de la Moscova. El a înghețat o linie de front și a împins conflictul într-un format administrat, dar n-a închis rana.

De aici, începe logica „conflictului înghețat” ca instrument, nu ca accident. Transnistria este o strategie de școală veche a Kremlinului. Creezi o enclavă dependentă, menții un contingent, încurajezi un regim separatist, iar apoi folosești existența lui ca pârghie politică și strategică. Analizele despre politica Rusiei în spațiul post-sovietic arată limpede de ce înghețarea este utilă pentru Moscova. Ea păstrează o prezență militară, lasă permanent deschisă opțiunea „dezghețului”, adică escaladării, și slăbește statul-gazdă, făcându-l vulnerabil la intimidare și presiune. În plus, un conflict teritorial nerezolvat devine frână pentru parcursul european și euro-atlantic. Statele cu teritorii contestate sunt mai greu de integrat, mai expuse și mai ușor de șantajat.

Nu este întâmplător că retragerea trupelor ruse din Republica Moldova a rămas promisiune, nu fapt. La Summitul OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia și-a asumat explicit angajamentul de a-și retrage forțele din Moldova până la sfârșitul lui 2002. OSCE a consemnat ulterior atât pașii făcuți, inclusiv transporturi de tehnică și muniții în 2002, cât și blocajul. Procesul de retragere nu a fost dus la capăt, iar îndeplinirea sa a rămas o promisiune prelungită la nesfârșit. Iar în 2018, problema a ajuns până la ONU. Adunarea Generală a adoptat o rezoluție prin care a cerut Federației Ruse să-și retragă necondiționat trupele și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova, subliniind explicit că staționarea are loc fără consimțământul Chișinăului.

În acest context, afirmația că războiul din 1992 a fost „ultimul război ruso-român” nu trebuie înțeleasă ca un titlu juridic, ci ca o teză politică și istorică. România nu a declarat război Rusiei, dar conflictul a avut loc pe linia de fractură a spațiului românesc. O republică vorbitoare de română, cu o identitate românească contestată de Moscova, confruntată militar cu o arhitectură de putere moștenită din URSS și sprijinită de Rusia. În 1992, Moscova protesta oficial față de București pe tema presupuselor livrări de armament și a consilierilor, iar România, la rândul ei, cerea Rusiei să-și controleze Armata a 14-a, descrisă atunci ca ieșită de sub control. Faptul că România a fost în ecuație, chiar și prin dispute diplomatice, monitorizare, sprijin politic și uman, arată cât de aproape de granița românească, cât de aproape de identitatea românească, s-a dus de fapt acest război.

Iar ceea ce numim azi „Transnistria” nu este doar o enclavă anacronică, ci un instrument contemporan. Dincolo de retorica pacificatorilor” regiunea rămâne un spațiu din care Rusia poate proiecta influență, și anume prin prezență militară, prin rețele economice gri, prin presiune energetică, prin operațiuni informaționale și prin acțiuni clandestine. Uniunea Europeană a mers până la a sancționa, în regim juridic oficial, un înalt ofițer FSB descris ca responsabil de operațiuni secrete în Republica Moldova în special în regiunea transnistreană, cu scop de destabilizare a ordinii constituționale și manipulare a actorilor politici. Nu mai vorbim despre insinuări, ci despre constatări incluse în documente de sancțiuni ale UE.

În paralel, presiunea nu este doar militară sau informativă, ci și economică. Crizele energetice care lovesc Transnistria reverberează inevitabil asupra întregii R. Moldova și asupra rezilienței ei în fața Moscovei. De aceea, UE a ajuns să includă explicit și sprijin pentru populația din Transnistria în pachete de securitate energetică pentru Republica Moldova, tocmai pentru a reduce capacitatea Rusiei de a transforma energia în armă politică.

De aici, derivă miza pentru România și pentru UE. Transnistria nu este doar „problema Chișinăului”, ci o breșă de securitate pe flancul estic european. Vorbim de facto de o zonă necontrolată de autoritatea constituțională a Republicii Moldova, cu prezență militară rusă contestată internațional, la câteva zeci de kilometri de frontiera UE și NATO. Când Moscova folosește Transnistria ca element de presiune asupra R. Moldova, prin destabilizare, intimidare, corupție sau manipulare, efectul se vede în imediata vecinătate a României și, implicit, în vulnerabilitatea UE.

Adevărul incomod este că războiul din 1992 nu a fost „închis”, a fost doar transformat. A trecut din faza de artilerie în faza de pârghii, inclusiv prin trupe rămase pe teren, angajamente de retragere neonorate, o enclavă menținută ca instrument de blocaj și un ecosistem de influență care poate fi activat în funcție de interesul Kremlinului. Dacă R. Moldova vrea să se apere, iar România și UE vor stabilitate la frontieră, atunci „conflictul înghețat” trebuie tratat ca ceea ce este de fapt, și anume o formă de război prelungit, purtat cu mijloace adaptate epocii.