O scatoalcă şi un caracter

Despre cele două săptămâni pe care i le-a mai dat Patriciu sau despre aceleaşi două săptămâni pe care i le-a lăsat Traian Băsescu? Ameninţarea reciprocă nu putea să fie cauza unui război pe viaţă şi pe moarte, după cum o incompatibilitate funciară nu putea răbufni din senin. A fost mai degrabă efectul a ceva mai vechi. Acum, peste ani, Dinu Patriciu vrea să ne spună că problema sa personală cu Traian Băsescu vine de la lovitura (Patriciu pomeneşte două lovituri!) dată unui copil în timpul unui miting la Ploieşti. După ce lucrurile s-au derulat până în faza de astăzi, pot formula o părere fără prea mari riscuri de a greşi. Nu cred în afirmaţia lui Dinu Patriciu! Adică nu lovirea copilului era şi este problema personală dintre cei doi. Explicaţia este destul de simplă.

 

Dacă pumnul-dos-scatoalcă dat în faţa lui Bogdan Istrăţoiu l-ar fi revoltat atât de mult pe Patriciu, n-ar fi fost nevoie să aştepte 5 ani să înghită în sec şi să tăinuiască o violenţă care ar fi avut un impact similar şi în perioadă neelectorală. Nu se leagă. Sau dacă se leagă, atunci îl încurcă şi pe Patriciu. Întâi de toate că a ştiut şi a tăcut. Nu de frică, nu de nehotărâre, ci pur şi simplu dintr-o solidaritate politică. Atunci Dinu Patriciu era de aceeaşi parte a baricadei cu Traian Băsescu şi a tăcut pentru a nu prejudicia imaginea candidatului Alianţei D.A. Făcându-se că nu vede ceea ce mai târziu a mărturisit că a văzut, Dinu Patriciu are partea sa de contribuţie la pricopsirea românilor cu regimul Traian Băsescu! Şi dacă n-a semnalat incidentul, atunci ar fi putut s-o facă mai târziu. Comportamentul lui Traian Băsescu a fost subiect de zeci de ori. Putea să găsească un prilej să mărturisească. N-a făcut-o din raţiuni care ne scapă. N-a vrut să mai lupte cu preşedintele aflat în spatele arestării sale? Spera să găsească înregistrarea? Nu cred! Prezenţa sa din primele momente în jurul subiectului mă face să cred că ştia de casetă, că a calculat momentul şi că a ţinut morţiş să marcheze ultimul gol, golul victoriei în meciul României cu Traian Băsescu. Adică golul eliminării acestuia din turneul politic.

 

 Veţi înţelege din cele scrise până acum că nu mă îndoiesc nici o clipă de verdicitatea imaginilor difuzate de televiziuni. Reacţiile lui Traian Băsescu şi privirea atentă a secvenţelor în cauză sunt suficiente pentru a ne convinge că sunt adevărate. Doamna isterică de la miting (cea cu memoriul), Paul Agarici şi Ştefan Iuraşcu nu sunt persoane de la care să adunăm măcar o jumătate de argument credibil. Fiecare a înghiţit câte un mare semn de îndoială cu mult timp înainte ca să-i mai putem lua în seamă pentru o mărturie.

 

În ce-l priveşte pe Băsescu, acesta s-a mai portretizat printr-o lovitură. Scurt, fără elan, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, împletind, cu o naturaleţe dezarmantă, şi violenţa, şi solicitudinea faţă de o femeie isterizată, continuând mai apoi să răspundă la ovaţiile mulţimii. Acelaşi gen de reacţie ca la ţigancă împuţită, ca la debarcarea miniştrilor care îl incomodau, mimând siguranţă în aplicarea legii.

 Mi-e greu să cred că toată tevatura cu falsul (spre enorma ruşine a celor care o întreţin) poate salva imaginea de bătăuş de cârciumă, de marinar şmecher şi violent a lui Traian Băsescu. Chiar numai naivii ar putea cădea în această capcană şi i-ar mai putea acorda circumstanţe atenuante. Ca să nu mai vorbesc de vot. Românii ar vota un preşedinte care ar putea lovi şi înjura pe oricine doar dacă şi ei, în majoritate, ar fi gata oricând să facă acelaşi lucru. Ceea ce este greu de crezut! Iar dacă se va întâmpla, n-ar fi exclus ca graniţa care ne ţine înăuntrul Europei să se rupă şi să ne scape în afara ei!

 Asta dacă nu cumva…