Oare va trebui să alegem între mediocritatea elitei și elita mediocrității?

Un îndemn la reflecție a ceea ce reprezintă învățământul și elitele științei pentru dezvoltarea unei țări. Este una dintre ideile care se regăsesc într-o analiză a volumului „Mediocritate și excelență: o radiografie a științei și învățământului din România” , analiză făcută de prof. univ. dr. Tudorel Andrei, de la Academia de Studii Economice București. Domnia sa precizează că „Îmi face o deosebită plăcere să prezint câteva gânduri desprinse după ce am citit cartea dlui. prof. univ. Petre Frangopol, membru de onoare al Academiei Române, intitulată «Mediocritate și excelență: o radiografie a științei și învățământului din România».

Lucrarea este un îndemn la reflecție a ceea ce reprezintă învățământul și elitele științei pentru dezvoltarea unei țări. De cele mai multe ori prezentăm perioada de tranziție prin schimbări radicale în cadrul sistemelor de producție, prin dispariția unor mărci autohtone de renume, prin exodul de români către alte țări, dar de puține ori ne uităm cu responsabilitate la ceea ce înseamnă învățământul și elitele pentru dezvoltarea economică și socială a acestei țări.

Combatem, pe bună dreptate, egalitarismul specific societății anterioare lui decembrie 1989, dar uităm să ne aducem aminte că fără elite nu este posibil să dezvoltăm o țară, care este de aproape treizeci de ani într-o continuă căutare. Ignoranța, nepăsarea sau lipsa de viziune ne-au pus în situația de a confunda procesul de dezvoltare cantitativă a învățământului universitar cu procesul de dezvoltare a unei elite intelectuale capabile să promoveze creșterea economică, socială și culturală a unei țări. Așa cum dezvoltarea industriei sau a agriculturii, a infrastructurii rutiere sau de comunicații nu se realizează fără investiții masive, tot așa dezvoltarea elitei științifice nu se poate obține fără recompensare și recunoaștere. Nu întâmplător pentru universitățile din România șansele de a pătrunde în elita mondială sunt reduse. Cea mai mare parte a finanțării este orientată spre activitatea didactică și într-o măsură mult mai mică spre activitatea de cercetare.

În funcționarea universităților din România există cel puțin două paradoxuri. Primul paradox are în vedere sursele principale de finanțare a universităților și criteriile de evaluare a cadrelor didactice. Astfel, în cea mai mare parte sursele de finanțare a universităților sunt bazate pe susținerea procesului de pregătire a studenților, în timp ce evaluarea cadrelor didactice este bazată pe criterii de cercetare științifică. Al doilea paradox ține de lipsa de congruență între criteriile de evaluare a cadrelor didactice și criteriile de evaluare a universităților pentru a accede în clasamentele internaționale. Pe tot parcursul cărții se face o pledoarie pentru nevoia de dezvoltare a elitelor științifice, pentru nevoia de respect și recunoaștere a acesteia. În lucrare regăsim ideile potrivit cărora putem reface industria, dar trebuie sa fim atenți că diluarea valorilor sociale este greu de contracarat. “Oamenii se formează și se educă cu greutate, disponibilitatea unor resurse umane decente fiind sever condiționată de factori cu acțiune pe termen lung, plecând de la mediul de familie din copilărie, mediul social în ansamblu, calitatea educației preuniversitare și universitare etc”.