„Oaspetele” lui Albert Camus

Anul 2010 a fost un an fast pentru memoria lui Albert Camus. Cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea sa – la fel de absurdă, într-un stupid accident de maşină, ca şi absurdul vieţii pe care a iubit-o cu îndârjire – au apărut în Franța numeroase noi lucrări dedicate autorului „Străinului”. Multe, multe evenimente şi manifestări, apariţii editoriale şi dezbateri de tot felul au fost dedicate cu această ocazie unui autor mult apreciat şi iubit pe multe meridiane ale lumii. Cu toate că majoritatea lucrărilor importante ale lui Camus au fost traduse la noi – lipsesc mai ales culegerile de articole politice şi o ediţie completă a aşa-numitelor „Carnete” (practic jurnalul lui, întins pe mulţi ani) -, efectul a fost minim. Ca şi inexistent. Nu ne aducem aminte ca pe parcursul anului 2010 să fi apărut măcar un articol cât de cât consistent despre acest scriitor de care, cred eu, avem mereu nevoie. În fine, poate mă înşel. Ce vreau să relev la acest început nou de an – Camus a murit pe 4 ianuarie -, când atâtea probleme şi interogaţii de tot felul ne asaltează din toate părţile. Nu doar de politică sau cultură este vorba, ci despre un anume fel de a ne raporta la viaţa noastră lăuntrică. Multe discuţii au tot avut loc despre greva foamei a unei profesoare şi gestul lui Adrian Sobaru – mai mult sau mai puţin comprehensive sau cu totul aiurea -, care vin să se lege de una dintre temele favorite ale scriitorului francez. Are viaţa un sens, merită ea trăită şi acceptată aşa cum ea, pot fi revolta şi resemnarea diferite atitudini, cum ne putem raporta la absurdul acestei existenţe? Multe interogaţii, la care destule rămân fără răspuns, se găsesc prin textele, chiar şi (sau mai ales) literare ale lui Camus. Unul dintre ele, cu un tâlc evident, se numeşte „Oaspetele”. Apare în volumul „Exilul şi Împărăţia”. În două cuvinte, despre ce este vorba. Suntem în Algeria franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La marginea deşertului, un învăţător de ţară, francez, trăind extrem de modest, primeşte vizita inopinată a unui poliţist. Care conduce un tânăr arab, arestat pentru că a ucis un alt arab. Pentru jumătate de sac de grâu. În acel decor aspru şi sărăcăcios, unde doar cerul are consistenţă şi cuvintele devin inutile, poliţistul îl roagă pe învăţător să-l conducă a doua zi pe cel arestat la un post de poliţie aflat într-o aşezare învecinată. Este război şi sunt puţini poliţişti disponibili. Poliţistul pleacă, arabul rămâne peste noapte în clădirea şcolii. Unde se află şi locuinţa, dacă putem spune aşa ceva, a învăţătorului. Care-l descătuşează pe arab, îi dă să mănânce din puţinul lui, noapte trece fără incidente, chiar dacă pentru orice eventualitate învăţătorul luase alături de el un pistol. A doua zi îl ia pe arab şi îl duce până pe botul unui deal. Şi-i arată două drumuri. Unul duce, după două zile de mers, în deşert, la nişte triburi de berberi, unde se poate ascunde şi face scăpat. Alt drum, undeva la stânga, după doar câteva ore de mers, duce la localitatea unde este postul de poliţie. Învăţătorul îi spune arabului că poate să aleagă singur pe ce drum vrea să se ducă. Se despart, învăţătorul se întoarce spre şcoala lui. Şi în timp ce priveşte înapoi să vadă ce a făcut arabul, vede că a luat calea închisorii. Aşa a decis singur arabul. A doua zi, pe tabla neagră din unica clasă a şcolii, găseşte scris cu cretă albă următoarea frază: L-ai predat pe fratele nostru, vei plăti!

Asta e tot. Putem trage orice fel de concluzii şi putem comenta fiecare dintre noi această întâmplare. Una mică, poate nici măcar reală, din istoria reală a lumii.
Pe 4 ianuarie 1960, când Albert Camus murea în accident de maşină alături de prietenul şi editorul său Michel Gallimard, avea în buzunar un bilet de tren nefolosit. În ultimul moment a decis să meargă cu automobilul amicului. I-a fost fatal.