„Oh, nu-mi spune că acesta este un Hirst!”

Arta contemporană este un business care mişcă miliarde, bazată pe opere în care valoarea artistică este pe planul al doilea. Între lovituri ale destinului, intuiţie şi gesturi provocatoare, piaţa de artă încearcă să supravieţuiască în penuria de capodopere clasice. În februarie 2007, criticul de la „Sunday Times”, Anthony Gill, a avut în custodie un vechi portret al lui Stalin. Respinsă de principalele case de licitaţie, după cele mai bune ipoteze, piesa ar fi obţinut câteva zeci de euro într-un talcioc. Dar Gill, un strălucit negustor de artă, nu era omul care să se dea bătut. Aşa încât i-a telefonat artistlui englez Damien Hirst, întrebându-l dacă este dispus să picteze în roşu nasul fostului dictator sovietic. Hirst intră în joc şi trasează un cerc deasupra mustăţilor lui Stalin, semnează opera şi o restituie lui Gill. Acesta propune portretul Casei Christie’s şi, după 17 încercări, el a fost adjudecat pentru cifra de 140.000 de lire sterline.

Ce înseamnă succesul?

Femeie dormind de Tamara de Lempicka

O chestiune de marketing, după câte se vede, întrucât semnătura lui Hirst a fixat preţul. Nu e suficient a ne gândi care este diferenţa între un telefon şi o cutie de biscuţi. Piaţa de artă contemporană care, printr-o convenţie, este stabilită după 1970 se comportă exact în acest mod, cu câteva extravaganţe: sunt colecţionari care aruncă milioane de dolari pentru opere niciodată văzute, cu unicul scop de a-şi stabili propriul status social. Sunt achiziţii legate de imagine, după cum spune consultantul de artă Alberto Fiz, care servesc pentru a satisface propriul ego. Se plăteşte pentru un brand, şi nu pentru o capodoperă. La fel ca şi când ai duce acasă un Ferrari, şi nu un automobil.

Băiat cu pipă de Picasso, cumpărat pentru 104,2 milioane de dolari

Pentru a explica cum funcţionează astăzi piaţa de artă este suficient a povesti istoria lui Damien Hirst, un fost muncitor care este astăzi unul dintre cei mai bogaţi artişti din lume. Fiul unui mecanic şi al unei tinere de origine irlandeză, născut în 1965, devenit muncitor constructor, Hirst a studiat apoi la „Goldsmith College” din Londra. În 1988 îşi convinge propriii colegi de clasă să organizeze o expoziţie într-un edificiu abandonat din port. Evenimentul a fost un succes şi ideea sa l-a impresionat pe colecţionarul Charles Saatchi, mecena şi fondator al omonimei agenţii publicitare. Saatchi este una dintre puţinele persoane care, atunci când e vorba de arta contemporană, pot să facă şi fapte bune, dar şi fapte rele, întrucât o achiziţie a unei pânze albe cu un punct i-a adus reputaţia de important galerist şi totodată colecţionar. La puţin timp după, operele tânărului Hirst au fost expuse în galeria personală a întreprinzătorului, ca apoi să sfârşească în muzeele din Londra şi New York sau să fie vândute în licitaţiile de la Christie’s şi Sotheby’s. Hirst a devenit un brand. La 40 de ani, declara că are opere ce depăşesc 100 de milioane de lire sterline: Picasso, Andy Warhol, Salvador Dali… Astăzi este unul dintre artiştii în viaţă cei mai bogaţi din lume.

Penuria de pânze de artă vechi

Damien Hirst cu opera sa celebră, placată în platină cu 8.601 diamante

Cotaţiile unor artişti precum Hirst sau italianul Maurizio Cattelan ori americanul Jeff Koons au fost extraordinare în ultimele decenii şi pentru faptul că, pe piaţă, arta veche a dispărut, devenind proprietatea unor muzee sau a unor mari colecţii private. Am putea vorbi despre o penurie de tablouri vechi de valoare. Să ne aducem aminte că „Jucătorii de cărţi” al lui Paul Cézanne a fost adjudecat pentru 250 de milioane de dolari, depăşindu-şi mulţi dintre concurenţi. Această penurie de opere vechi a dat naştere unei noi generaţii de artişti. Este ca şi când s-ar pleca de la Andy Warhol cu cutiile sale de supă, care ar fi fost extraordinar de bine cotate la bursă. Opere contemporane pot să ajungă la valori comerciale superioare sumei de trei-patru mii de dolari. Dacă în 3-4 ani un artist nu este descoperit şi operele sale nu explodează, ele nefiind expuse în galerii prestigioase, ci în galerii de mâna a doua, e dificil să se afirme că are un viitor. Dacă aceasta nu se întâmplă, este mai bine să-şi schimbe meseria. În schimb, dacă începe să fie cunoscut, poate să pocnească din degete şi să se transfere la Londra sau la New York, în centrele nevralgice ale artei contemporane, ceea ce ar însemna un prim pas. Dar asta nu este de ajuns. Trebuie să aibă capacitatea de a găsi pe cine să se sprijine.

Renoir, Bal au Moulin de la Galette, achiziţionat pentru 78,1 milioane de dolari

Astăzi, arta înseamnă provocare, lipsă de sens şi un gust îndoielnic. Dar important este ca artistul să fie cunoscut. Dincolo de Ocean există 20 sau 30 de galerişti care pot să transforme un artist necunoscut sau destul de puţin cunoscut într-un star internaţional, de la Larry Gagosian la Charles Saatchi, despre care mulţi spun că ar fi omul cel mai influent al secolului, de la Jay Jopling la Victoria Miro şi la excelentul manager de la „Paula Cooper Gallery”. Persoane abile care au sume enorme la dispoziţie, abilitatea de a promova o atitudine agresivă în confruntarea cu colecţionarii şi, bineînţeles, o agendă telefonică importantă, oameni care au întrucâtva mass-media la dispoziţie, deoarece în acest sector „puterea se măsoară cu numele prezente în celularul tău şi în paginile de ziar”, afirmă Donald Thompson. „Galeriştii de brand”, cum sunt calificaţi, gestionează întreaga carieră a unui artist şi încă de la început nu-şi pot permite niciun fel de eroare, nici în lansarea operelor în cele mai mari muzee ale lumii, nici în a le vinde propriilor clienţi, nici în a ajunge în casele de licitaţie de la Christie’s şi Sotheby’s.

Portretul Doctorului Gachet de Van Gogh, vândut pentru 82,5 milioane de dolari

Gagosian se bucură de o faimă fără egal. Atunci când un funcţionar din galeria sa contactează un colecţionar pentru a-l sfătui asupra preţului unei lucrări, el obţine 25% când opera este achiziţionată, chiar dacă nu a fost vizionată. În 2007, Gagosian a organizat o personală a americanului Tom Friedman, care crease opere cu materiale de uz cotidian. Operele lui au fost publicate într-o secţiune a site-ului pe internet din galeria rezervată celor mai buni clienţi şi numai în câteva ore, totul a fost aşa cum şi-a dorit.

Oamenii bogaţi se încredinţează întotdeuna unui galerist propriu: banii nu sunt o problemă. Unica exigenţă este aceea de a demonstra lumii, prin operele achiziţionate, că sunt într-adevăr oameni bogaţi. Un rechin pus în formol de către Hirst a fost expus la Metropolitan din New York, iar apoi a fost înlocuit de o copie pentru că începuse să se descompună. Pentru el a fost plătită suma de 12 milioane de dolari. Era suma obţinută de omul de afaceri Steve Cohen pentru cinci zile de lucru. „Putem să ne gândim la raţiunile pentru care o piesă este cotată la preţuri exorbitante, dar nu se poate pune în discuţie talentul lui Cattelan, Koons sau Hirst, care au creat obiecte de mare frumuseţe, au ştiut să-şi lege operele de importante contexte sociale, au folosit tehnici de mare rafinament”.

Strigătul al pictorului norvegian Edvard Munch, cumpărat pentru 120 de milioane de dolari

Dar adevăratele locuri în care totul e posibil sunt casele de licitaţie Christie’s şi Sotheby’s. Ele sunt cele care legitimează opera finală a unui artist. Numai în 2011, vânzările de la aceste case de licitaţie au depăşit suma de 10 miliarde de dolari, cu 9% mai mult faţă de 2010. Criza internaţională a frânat şi acest sector, dar acum importanţii colecţionari s-au întors să cheltuiască şi să achiziţioneze opere importante. E adevărat că mecanismul care mişcă astăzi piaţa de artă este bazat pe prestigiu, pe orgoliul de a poseda acea piesă, care poate nu este chiar cea mai importantă. În acest sens, Thompson se întreabă dacă o operă achiziţionată astăzi poate să-şi dubleze valoarea în 10-15 ani şi răspunsul lui este NU. „Aproape jumătate din operele achiziţionate în aceşti ani nu vor fi cu siguranţă vândute la preţul de achiziţie”. La fel, acest lucru este confirmat şi de Alberto Fiz. Nici investiţiile, nici dragostea pentru o operă contemporană nu se datorează valorii. Singurul obiectiv al celui care achiziţionează aceste opere este acela de a-şi asigura prestigiul. Tamara de Lempicka este una dintre puţinele pictoriţe de valoare în lumea contemporană, afirmă cei doi, aşa cum se poate vedea şi din „Femeie dormind”. Preţul-record al operei sale a fost recent de 4,6 milioane de dolari.

Portretul unui colecţionar

Mark Rothko, Orange, Red, Yellow, o pânză monocromă din 1961, vândută la Christie’s pentru 86,9 milioane de dolari

Între galeriştii şi colecţionarii de artă există în lumea occidentală o regulă de fier: „Nu te întreba cât costă opera, deoarece înseamnă că-ţi poţi permite”. Extravaganţi, bogaţi, de multe ori nesiguri, dar abili în a-şi etala propria imagine, colecţionarii sunt cei care pot determina direcţia pieţei de artă şi, natural, şi soarta unui artist. Dispuşi a arunca milioane de dolari pentru o operă necunoscută, aceştia se încred în propriul galerist ca şi în propriul consultant financiar. Cu diferenţa că, în lumea artei, la anumite niveluri, banii contează puţin. Economistul Donald Thompson spunea: „Mulţi îşi pot permite să aibă un mic iaht, dar nimic nu creează o distincţie ca arta. Un Hirst pe un perete al sufrageriei creează reacţii de tipul «oh, nu-mi spune că acela este un Hirst!»”. În mare parte, colecţionarilor nu le place să fie cunoscuţi de marele public, deşi revistele specializate pornesc mereu la vânătoarea marilor cumpărători de artă. Cine sunt ei? În cea mai mare parte sunt bancheri, precum Debra şi Leon Black, sau mari industriaşi, ca Mitchell Rales, dar chiar şi mari editori precum Samuel Newhouse jr., figuri din publicitate ca Charles Saatchi sau ale industriei luxului, cum ar fi Bernard Arnauld sau François Pinault, care, printre altele, este proprietarul vestitului Palazzo Grassi din Veneţia. În cea mai mare parte sunt importanţi mecena fără de care muzeele şi galeriile de artă nu ar putea supravieţui nicăieri în lume. Între cei cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi (mulţi dintre ei de origine rusă), se consideră că ar fi în jur de 50. Dar lista se schimbă mereu pentru că cei bogaţi, cât şi colecţionarii de artă obosesc repede de propriile pasiuni şi le schimbă cu altele. Nu de mult, unul dintre ei a dat un Cézanne, cumpărând o echipă de fotbal sau de baseball sau, de ce nu, o televiziune sau un magazin de antichităţi… după cum se ştie.

Ce face preţul?

Orizont pierdut al sculptorului englez Anthony Gormley, expus în faimoasa galerie White Cube din Londra

Cum se stabileşte valoare unei opere de artă? „E dificil de a răspunde pentru că nu vorbim de obiecte ce pot fi reproduse, precum un Ferrari, ci de exemplare unice”, explică Giuseppe de Rosa, un important şi pertinent critic de artă. Valoarea depinde în primul rând de popularitatea autorului. Dacă picturile sunt pe pânză, în ulei sau acrilic, de durată practic nelimitată, au o mai mare valoare decât operele pe hârtie, decât desenele sau piesele în tempera, decât pastelurile sau acuarelele. Dacă raritatea unei opere ridică cotaţiile, o cantitate excesivă a operelor de acelaşi fel scade preţul. Şi dimensiunile sunt importante. Atât oprele mici au preţuri joase, dar şi cele care depăşesc doi metri, din cauza dificultăţii de a fi transportate şi plasate în ambient. Intervin apoi factori imprevizibili. Moartea unui artist provoacă imediat creşterea cotaţiilor. Dar şi perioada de execuţie este un factor esenţial pentru stabilirea preţului. Un desen, chiar mic, de Pablo Picasso, din perioada „albastră” sau „roşie”, costă cu mult mai mult decât un tablou al său în ulei pictat în ultimii ani. La fel şi pânzele lui Lucio Fontana pe un fond alb sau roşu sunt mult mai scumpe decât cele lugubre, pe fond negru. La fel şi peisajele create de Renatto Gutuso pot să valoreze dublu sau triplu faţă de nudurile feminine ale aceluiaşi autor.

Top al celor mai scumpe capodopere

Portretul Adelei Block-Bauer II de Gustav Klimt, lucrare adjudecată pentru 87,9 milioane de dolari

„Jucătorii de cărţi” ai lui Paul Cézanne, 1893, a fost achiziţionat pentru 250 de milioane de dolari de către emirul din Qatar, un nou mecena al artelor care a pulverizat până acum recordul pentru o operă de artă. „Nr 5” de Jackson Pollock a fost vândut pentru 140 de milioane de dolari, în 2006 (valoarea actuală, 156,8 milioane). „Woman 3”, de Willem de Kooning, pentru 137,5 milioane, în 2006 (valoarea actuală, 154 de milioane). „Portretul Adelei Block-Bauer II”, de Gustav Klimt, a fost cumpărat pentru 87,9 milioane de dolari. „Portretul doctorului Gachet”, de Vincent van Gogh, a fost achiziţionat pentru 82,5 milioane de dolari de multi miliardarul japonez Ryoei Saito. „Bal au Moulin de la Galette” de August Renoir, adjudecat pentru 78,1 milioane, de către acelaşi miliardar japonez (valoarea actuală fiind de 136 de milioane). „Băiatul cu pipă”, de Pablo Picasso, pictat într-o singură zi, a fost vândut pentru 104 milioane de dolari (valoare actuală, 124,3 milioane). „Nud, frunze verzi şi bust”, de Pablo Picasso, pentru 106 milioane în 2010. „Portret al lui Joseph Roulin”, de Vincent van Gogh, vândut pentru 58 de milioane de dolari, „Dora Maar cu pisica”, de Pablo Picasso, a fost achiziţionat pentru 95,2 milioane de dolari, în 2006 (valoarea actuală 106,1 milioane)

Un record de preţ pentru o pânză a lui Mark Rothko, intitulată „Orange, Red, Yellow”, realizată în 1961, a fost stabilit marţi la Casa Christie’s din New York: 86,9 milioane de dolari.

Cezanne, Jucătorii de cărţi, adjudecat pentru un preţ record

Marţi seară, la Rockefeller Plaza din New York, ce-i aparţine finanţistului François Pinault, vânzările au depăşit toate aşteptările, cu un final de 388,5 milioane de dolari. O lucrare de Yves Klein, „FC1 (Fire Color 1)”, pictată în 1962, a fost cumpărată pentru 36,5 milioane de dolari. O sculptură realizată de Alexander Calder, „Lily of Force”, din 1945, estimată la 8-12 milioane de dolari, a fost adjudecată pentru 18,5 milioane. O pictură abstractă de Gerhard Richter, „Abstraktes Bild”, pornită de la 12 milioane, a ajuns la 21,8 milioane. O lucrare a lui Jackson Pollock, „Numărul 28”, a fost vândută pentru 23 de milioane de dolari. Din cele 61 de loturi prezente în catalog, prima care nu a fost achiziţionată este un ulei din 1977 de Joan Mitchell, estimată la 2-3 milioane.

O licitaţie într-adevăr istorică, închisă prin aplauze.

„Sleeping Girl” de Roy Lichtenstein, din 1964, evaluată între 30 şi 40 de milioane de dolari, va fi o viitoare întâlnire.

Cine poate afirma că în perioadă de criză arta nu poate fi în continuă creştere în întreaga lume?