Opțiunea monarhică

Se vorbeşte în ultima vreme despre nevoia poporului român de a-şi redefîni demnitatea pe care a pierdut-o în lunga perioadă nefastă a aşa zisei puteri a poporului.

Se mai spune că poporul român nu a cunoscut democraţia şi abia acum trebuie să o înveţe.

Desigur în Romania nu a existat o societate perfectă, dar monarhia constituţională a creat acea atmosferă de demnitate şi de respectare a valorilor care se poate defini ca egalitate în faţa monarhului.

In 1987, copii de 15-17 ani ştiau un cântecel în care Regele Mihai rima cu trai, cu un trai în care mălaiul nu era rezervat doar celor care mai puteau presta munca în CAP! Bunicii le spuneau poveşti din tinereţea lor. In România supusă se păstra nădejdea în reînnodarea la un trecut pe care nu reuşiseră să-l desfiinţeze în sufletele oamenilor.

Carol I n-a fost doar domnul şi regele celor care au făcut demersurile aducerii sale în Principatele Unite. Toate acţiunile sale de modernizare a societăţii româneşti, de îndreptare a mentalităţilor moştenite din epoca domniilor fanariote şi chiar de mai de demult au avut ca rezultat tocmai crearea ierarhiei valorilor .

Ce dovadă mai înaltă de recunoaştere democratică a demnităţii românului, decât participarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria alături de soldaţi şi de răniţi în zilele tragice, dar şi înălţătoare din anii primului război mondial?

Mult controversatul rege Carol al doilea, să nu uităm, a revenit în ţară atunci când vremurile se înnegurau în Europa şi când iubitorii de ţară au considerat că un rege copil nu poate face faţă situaţiilor din ce în ce mai neliniştitoare. A existat o camarilă şi aspecte negative pe care istoriografia de influenţă sovietică le-a exagerat cu atâta „ştiinţă” a manipulării că oamenii au uitat că în acea perioadă ţara a ajuns la un standard de viaţă şi de dezvoltare pe care nu avem decât să ni-l dorim chiar şi azi! Ce dovadă mai directă a atmosferei de democraţie pe care a promovat-o Carol al II, decât şcoala „palatină” la care alături de Mihai Marele Voivod de Alba Iulia au învăţat copii din toate mediile sociale, fără discriminare?

Respectul de sine al românilor, demnitatea fiecăruia era o părticică din respectul de care s-a bucurat România ajunsă în doar câteva decenii să şteargă diferenţele de secole faţă de suratele ei europene. Educaţia şi cultura au stat la baza acestui miracol românesc. De la meseriaşul a cărui demnitate era susţinută de dorinţa de a străluci în ceea ce face şi până la savantul care îşi punea ştiinţa în slujba ţării sale toţi oamenii se simţeau responsabili de soarta ţării. Cu demnitate şi responsabilitate au luptat românii să elibereze Basarabia şi Transilvania…

Din păcate şi aici au intervenit specialiştii KGB şi ucenicii lor „implementaţi” în România şi au denaturat faptele şi au incriminat pe cei care şi-au apărat ţara. Răspundeau personal pentru „opţiunea” de a fi luptat contra marii Uniuni Sovietice.

Tatăl meu fiind ofiţer de geniu şi transmisiuni a participat la al doilea război mondial din prima şi până în ultima zi de război. De la el avem o amplă poveste a celor pe care le-a trăit. Ne-a relatat ce s-a întâmplat în zilele de după 23 august. Toată armata fără nici o excepţie a primit cu bucurie comunicatul Regelui Mihai, din păcate nu toată lumea a luat în serios obligaţia de a se retrage şi din faţa Armatei sovietice…. şi mulţi au sfârşit prin a fi prizonieri.

Armata română şi-a jertfit oamenii pentru eliberarea Transilvaniei şi a teritoriilor Ungariei şi Cehoslovaciei. Cu toate acestea, României nu i s-a recunoscut statutul de aliat împotriva Germaniei şi i s-a rezervat ocupaţia de către armata sovietică şi plata unor despăgubiri de război exorbitante.

Atitudinea demnă şi rectilinie a românilor s-a pedepsit fără milă cu plutonul de execuţie sau cu torturi importate din „ţara luminii de la răsărit”.

Regele a spus clar că i s-a impus semnătura de abdicare în schimbul vieţii tinerilor arestaţi de Sfântul Mihai, 1945. Tinerii arestaţi au fost printre zecile de mii de oameni care „neaduşi” , din proprie convingere au venit la Palat să fie cu Regele lor.

Pentru majoritatea românilor tânărul rege era nu numai garanţia continuităţii statale şi a dezvoltării pe proiectul început de Carol I, era o recunoaştere a curajului de care a dat dovadă în 23 august ca Ţara să nu fie prăduită de armata sovieticilor. Cei care au văzut cum s-a scurs spre vest această armată în calitatea sa de aliat îşi puteau imagina ce ar fi fost să vină cu toată ura sădită contra celor cei se opun.

In Ţară se instaura cu mijloace arbitrare acea ordine pe care am cunoscut-o până în decembrie 1989. Rămăsese Majestatea Sa cel care se opunea, cei ce nu acceptau arbitrarul şi dominaţia primitivismului credeau că era singurul care putea şi învinge. Cine să gândească atunci că soarta României fusese stabilită de aliaţi cu ani în urmă, că oricâte decoraţii îi acordaseră tânărului nostru Rege, în vederile lor românii şi opţiunile lor NU CONTAU.

Credeţi ca acei tineri arestaţi de Sfântul Mihai în 1945, au fost eliberaţi după ce puterea sovietică şi-a atins ţinta şi l-a alungat pe Rege ? Au rămas în puşcării ca duşmani ai „poporului”, ai noii „democraţii” populare!

Atunci, în decembrie 1989, când în loc de RSR s-a decis să existe doar numele România am crezut că,firesc, va fi pusă problema MONARHIEI ca formula de stat desfiinţată prin voinţa celor ce pentru ani buni ne trataseră ca pe o ţară învinsă şi ocupată; monarhişti ca Doina Cornea sau Ion Caramitru au povestit că nu s-au gândit, că nu le-a venit ideea să ridice opţiunea monarhică.

Acum ştim că opoziţia „emanaţilor” a îmbrăcat forme barbare de dispreţ faţă de popor şi istorie sa, tratându-l pe Regele Mihai ca pe un infractor care intră „fraudulos” în ţara care devenise doar a lor!

Propaganda post-comunistă contra Regelui s-a făcut cu toată priceperea pe care „răspândacii” o câştigaseră în timpul republicii la „înalta şcoală” kaghebistă.

Si totuşi, pentru tot mai mulţi români Monarhia salvează România!

Cine se teme de Regele Mihai şi de Monarhie? Ciudat o foarte bună parte din „intelighenţia” noastră.

Un lucru mi-a devenit clar – argumentele ”republicanilor” nu au temei. Se invocă „anacronismul” monarhiei şi avantajele deosebite ale formei republicane de guvernământ. Se invocă „nefasta” personalitate a regelui Carol al II care a introdus dictatura regală şi ar fi desfiinţat „firava” democraţie din România. Se uită cu intenţie că regele a fost readus în ţară în vremea în care în toată Europa apăruseră mişcările fasciste şi când trebuia să facă faţă provocărilor din interior, amplificate de influenţe dirijate din exterior.

O altă observaţie s-a impus în aceşti ani de Tranziţie. Cei ce nu se respectă pe ei înşişi căci se comportă ca nişte mitocani, alfabetizaţii, impostorii şi profitorii sunt fără excepţie mari republicani.

Intr-o ţară, în care regele prin ţinută, comportament şi neutralitatea politică impune atmosfera în care legea şi valorile sunt respectate, iar meritocraţia devine o forţă în evoluţia ţării nu mai rămâne loc pentru cei ce s-au obişnuit să sfideze valoarea şi bunul simţ. Este exact situaţia care a dus la înăbuşirea „primăverii” din anii de după moartea lui Gh. Gheorghiu Dej. Intr-o plenară de prin 1964, s-a dat o hotărâre care suna foarte natural –„Fiecare la locul lui”. Numai că atunci când politrucii, alfabetizaţii au băgat de seamă că asta ducea treptat la înlocuirea lor cu oameni de specialitate, cu merite reale nu „de partid”, au provocat „revoluţia culturală”. N-a fost importată din China sau Corea de nord, a fost reacţia de autoconservare a celor care au „cucerit” puterea datorită tancurilor sovietice. Anti-monarhismul actual este reacţia de autoapărare a celor care ca după orice „revoluţie” ocupă vidul creat – din păcate în bună parte, la suprafaţă ies „pleava şi boabele goale”.

Opţiunea monarhică este cea care trebuie luată în considerare tocmai pentru că un număr impresionant de oameni din toate colţurile ţării speră în această alternativă! şi pentru că s-ar evita corupţia şi ilegalităţile ce se produc mereu cu scopul obţinerii funcţiei prezidenţiale. Am evita încălcările flagrante ale constituţiei prin partizanatul politic al preşedintelui ce rămâne fidel formaţiunii sale politice în detrimentul întregii naţiuni.

Regele, într-o monarhie constituţională, are o atitudine echidistantă faţă de partidele politice şi este regele întregii naţiuni, este simbolul divin al suveranităţii ţării.

Domnul Principatelor Unite şi apoi rege al Romîniei mici a condus cu conştiinţă şi multă ştiinţă lupta de independenţă şi a pus bazele unui stat modern, nepoţii săi au condus cu eroism şi abilitate lupta pentru întregirea României.

Regele Mihai şi urmaşii săi sunt chezăşie de raţiune şi dăruire. Sub domnia regelui poporul român îşi poate regăsi forţa de a se salva, de a scăpa din nesfârşitele poticniri menite doar să perpetueze sechelele „societăţii multilateral dezvoltate”….

„O Doamne Sfinte,

Ceresc Părinte

Susţine cu a Ta mână

Coroana română”

Ioana Bogdan Cătăniciu