„Oslo, 31 August”, un thriller psihologic

Povestea unei zile speciale din viaţa unui fost dependent de droguri, “Oslo, 31 August“ este adaptat după romanul „Feu follet”, de Pierre Drieu La Rochelle, din 1931, astăzi fiind încă un subiect de actualitate.

“Oslo, 31 August” este un film care dezbate viaţa. “Oslo, 31 August” poate fi povestea unui om care îşi pierde încrederea în el însuşi. Filmul prezintă douăzeci şi patru de ore din viaţa personajului principal. Este o „dramă în suspans”, un thriller psihologic. La sfârşitul curei de dezintoxicare, Anders se întoarce în Oslo pentru o zi, pentru un interviu de angajare. Cu ocazia asta reia legătura cu familia şi prietenii săi, pe care nu îi văzuse de multă vreme… O luptă interioară, între o profundă senzaţie de confuzie privind oportunităţi ratate şi speranţa unei seri reuşite şi, probabil, a unui nou început… Într-o lume ideală, filmul este mai mult o experienţă senzorială.

Lungmetrajul este câştigătorul “Trofeului Transilvania”, TIFF 2012, şi a fost prezentat în secţiunea “Un Certain Regard”, la Cannes, 2011. Pelicula a fost proiectată, în avanpremieră, la “Muzeul Ţăranului Român”, în Studioul “Horia Bernea”. Evenimentul a fost organizat de Ambasada Regală a Norvegiei, în colaborare cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi TIFF. Pentru public, filmul va intra în cinematografe din 13 iulie.

Regizorul Joachim Trier s-a născut în 1974, la Copenhaga, a crescut într-o familie de cineaşti. Bunicul său, Erik Loechen, a fost regizor („Jakten”/”La Chasse”, selectat în competiţia de la Cannes, în 1960, şi „Motforestilling”/”Objection”, 1972). Părinţii lui au lucrat, de asemenea, în cinematografie. A făcut primul său film de 8 mm la vârsta de 5 ani.

Lungile interogaţii despre existenţă ale lui Anders

După ce a fost campion naţional la patinaj – un sport care inspiră multe dintre videoclipurile lui -, a intrat la “Colegiul European de Film” din Danemarca, înainte de a împlini 23 de ani, apoi la “Şcoala Naţională de Film şi Televiziune” din Londra, pe care a absolvit-o.

Între 1999 şi 2002 a regizat mai multe scurtmetraje, printre care „Pieta” (1999), „Still” (2001) şi „Procter” (2002), despre descoperirea unei misterioase pelicule de film în aparatul unui bărbat găsit mort. Toate trei au fost selecţionate în peste treizeci de festivaluri internaţionale (Toronto, Edinburgh, Istanbul etc.) şi au primit numeroase premii, inclusiv pentru “Cel mai bun film în limba engleză” şi pentru “Cel mai bun film european”, la “European Film Awards”, Edinburgh, în 2002.

Joachim Trier a făcut, de asemenea, clipuri şi spoturi publicitare în Anglia şi în Norvegia. În 2006 a regizat primul său lungmetraj, “Nouvelle Donne”, în care doi prieteni din copilărie au ambiţia de a deveni scriitori. Filmul, care tratează deziluzia post-adolescenţă, incertitudinea şi visele risipite ale tinereţii, a primit premiul “Amanda” (echivalentul norvegian al “César”-ului) pentru “Cel mai bun film”, “Cel mai bun regizor” şi “Cel mai bun scenariu original”, înainte de a cunoaşte o carieră deosebită la festivalurile internaţionale: “Discovery Award” la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto, “MovieZone Award” la Rotterdam, pentru Cel mai bun regizor, şi “Don Quijote Award” la Karlovy Vary, “Cel mai bun film” la Festivalul de la Milano şi selecţii oficiale la Festivalurile de la Sundance, Londra etc.

Joachim Trier se alătura atunci listei celor “10 regizori de viitor de la Sundance”, stabilită de revista “Variety”.

În al doilea său lungmetraj, „Oslo, 31 August”, Joachim Trier s-a înconjurat de colaboratori loiali, cum ar fi scenaristul Eskil Vogt, un vechi prieten alături de care a mai lucrat la „Still”, „Procter” şi „Nouvelle Donne”. În faţa camerei îl regăsim în rolul principal pe Anders Danielsen Lie, care interpretase deja rolul principal din „Nouvelle Donne”.

“Filmul este pentru mine o formă de catharsis”

Anders Danielsen Lie şi Hans Olav Brenner

Într-un interviu cu regizorul filmului, Joachim Trier, realizat de Christine Masson, acesta mărturiseşte: “Tocmai atemporalitatea acestei poveşti m-a atras. Aceasta este esenţa artei de a trata un subiect care va rezona de-a lungul secolelor. Temele romanului sunt încă relevante şi contemporane. Cu toate acestea, este dificil să vorbim fără a părea morbizi: dacă am rezuma povestea la ziua unui fost dependent de droguri care părăseşte un centru de dezintoxicare şi care ia în calcul posibilitatea de a se sinucide este deprimant. Sunt mai interesat de metafora despre singurătate, cea care ne priveşte pe toţi. Mulţi oameni au trăit experienţa singurătăţii, sentimentul de a fi pierduţi, de exemplu, după o poveste de dragoste nefericită, o criză profesională, pierderea unei persoane. Se simt atât de vulnerabili şi se confruntă cu întrebări esenţiale despre existenţă. Altă temă a romanului este curajul. El vorbeşte de integritate în auto-interogatoriu. Romanul se derulează pe o perioadă puţin prea lungă, dar aici a rămas o poveste scurtă. Am vrut ca filmul să semene cu odiseea unei zile, care evită prezentarea tuturor personajelor pe care Anders ar fi putut să le întâlnească – de pildă, părinţii sau chiar fosta lui iubită. Îşi pune întrebări specifice despre viaţa lui, care nu pot fi rezolvate uşor. Scopul meu a fost să arăt, într-o singură zi, posibilitatea de a reconstrui o viaţă”.

Întrebat cum a abordat din perspectivă sociologică problema drogurilor, aşa cum reieşea din roman, întrucât în film abordarea este existenţialistă, regizorul a răspuns: “M-a interesat mai mult căutarea identităţii, nu problema drogurilor. Sunt suficiente clişee şi stereotipuri ale dependenţilor de droguri, descrise numai în ceea ce priveşte condiţia lor socială: este reductor şi lipsit de respect, adesea un pretext al criticii sociale. În Norvegia, dependenţa de droguri cum ar fi cocaina şi heroina – spre deosebire de alcoolism – este încă un subiect tabu, mai ales în rândul persoanelor din clasa de mijloc. Ruşinea este foarte puternică şi cazurile de viaţă dublă sunt comune. În timpul cercetărilor am simţit de multe ori că oamenii se întrebau despre diferenţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce încearcă să fie. Alegerea între viaţă şi moarte este crucială. Am pierdut prieteni apropiaţi care s-au sinucis, am încercat să înţeleg motivele. Procesul este complex, aproape inexplicabil. Când vă spun povestea cuiva care este sinucigaş, nu puteţi să nu vă gândiţi la «Suferinţele tânărului Werther», scris de Goethe în 1774. Este o carte care a făcut furori într-o epocă în care sinuciderea era tabu şi a devenit brusc «la modă» pentru tinerii adolescenţi. Evident, nu vreau să fac din sinucidere un subiect fascinant. Unul dintre titlurile mele de film preferate este «Fin Août, debut Septembre»/«Sfârşit de august, început de septembrie», de Olivier Assayas. În plus, data de 31 august marchează sfârşitul verii în Norvegia, zilele frumoase s-au terminat, toamna se apropie, urmează iarna, întunericul şi frigul. Pentru mulţi norvegieni, întrebarea-ritual este: «Vom mai putea suporta încă o iarnă?», Mai simplu, titlul este o invitaţie clară adresată spectatorilor: trăiţi o zi în viaţa personajului”.

Secvenţă din film

Christine Masson îl invită apoi pe Trier să vorbească despre locurile din Oslo pe care le-a filmat şi ce au însemnat ele. “Am filmat în patruzeci şi cinci de zile, într-un mod spontan: am vrut să arăt străzile într-o manieră emoţională şi să privesc oraşul meu din exterior, ca un documentarist. Acest oraş s-a schimbat mult în ultimii douăzeci de ani: în anii ‘70, Norvegia a descoperit petrolul şi a cunoscut un boom imobiliar, în special. Anders provine din burghezia intelectuală, artistică, nu este membru al clasei de mijloc, care a făcut bani în Norvegia. Când se plimbă prin Oslo, vedem că totul a fost renovat, au avut loc schimbări mari. Există, de asemenea, o mulţime de aspecte ale acestui oraş, pe care nu le-am arătat: m-am concentrat pe un mediu care are un sens pentru personaj, viaţa de noapte, care a devenit la modă. Există un amestec de frumuseţe şi întuneric în cultura acestui oraş, şi asta e ceea ce am vrut să înfăţişez. Am călătorit mult în timpul vieţii mele, de la New York la Londra, şi cred că Oslo este pustiu, mai ales după-amiaza. Mai mult, nu am vrut să fac un film deprimant despre un personaj depresiv: am căutat contrastul, mai ales între tragedia lui personală şi frumuseţe, viaţa care pulsează în jurul lui”.

Când filmul a fost lansat în Norvegia (pe 31 pe august 2011), mulţi oameni, inclusiv pe internet, l-au legat într-o manieră ciudată de masacrul comis de un oarecare Anders, vorbind de doliu melancolic. Unii l-au simţit ca pe un răspuns la toate aceste orori, crezând că pelicula reflectă frumuseţea şi liniştea din Oslo, alţii s-au simţit emoţional conectaţi la film, în contextul evenimentelor. Nimic din toate acestea nu a fost intenţionat sau manipulator, în special la cinci săptămâni după tragedie. Este greu de explicat un context atât de complex… În ceea ce priveşte prenumele criminalului, acesta este foarte comun în Norvegia. Ceea ce observ de atunci este în ce mod cultura noastră a fost impregnată de acest carnagiu: tot ce este prezentat, spus sau făcut este conectat la acesta. Analizând parcursul lui Anders, se simte o luptă împotriva fatalităţii, care creează spectatorilor un sentiment imediat de empatie cu el. Filmul pune problema determinismului. Am vrut ca dialogul dintre Thomas şi Anders să fie realist şi stilizat. Oricine poate să se regăsească. Am pierdut prieteni din cauza heroinei şi cunosc oameni care au supravieţuit, aşa că mi-am interzis orice determinism. Există întotdeauna speranţă, uşi deschise şi mâini întinse. Cunosc pe cineva care se droga şi care a devenit tată, cu un loc de muncă. A fost declarat mort de două ori, dar este încă în viaţă. Anders nu este un personaj creat de la zero, un capriciu al scenaristului: este adevărat şi sunt mulţi oameni ca el. Pentru mine, Anders este înainte de toate un om alienat, care a pierdut legătura cu societatea. Este un solitar, înainte de a fi un dependent de droguri”.

Regizorul Joachim Trier şi Anders Danielsen Lie, la Festivalul de la Cannes

Pentru rolul lui Thomas, regizorul l-a ales pe Hans Olav Brenner, un jurnalist de televiziune celebru în Norvegia şi care face interviuri cu autori din întreaga lume.

“În literatură, ca şi în pictură, există o lungă tradiţie clasică, în timp ce cinematografia noastră a început prin a înota într-o cultură pop foarte puternică. Bresson a trebuit să lupte şi să caute această puritate formală. Sunt ambivalent asupra subiectului: pe de o parte, îmi place partea spectaculoasă şi sexy a filmului. Pe de altă parte, rămân angajat unei abordări puriste. Prin intermediul lui Tarkovski am început să-l înţeleg pe Bresson: prima dată când am văzut «Călăuza», am fost vrăjit de jocul spaţiului şi al imaginarului. Pe de altă parte, sper că va suscita o reflexie. De fapt, nu pot separa aceste două aspecte. Am crescut cu filme de Tarkovski, de Terrence Malick, aşa că îmi place foarte mult să filmez vântul care agită copacii. Dacă am reuşit să fac filmul pe care l-am visat, emoţionalul şi senzorialul se unesc cu intelectualul. Eu cred cu adevărat în potenţialul pe care îl are filmul de a arăta gândurile unui personaj prin percepţia lucrurilor. Este, în orice caz, plăcerea mea de regizor. Filmul este pentru mine o formă de catharsis.”

Scenariul, Eskil Vogt şi Joachim Trier. Din distribuţie: Anders Danielsen Lie, în rolul lui Anders, Hans Olav Brenner în cel al lui Thomas, Ingrid Olava în Rebekka.