Părerea unui prim-ministru: Statul de drept

Devine tot mai greu, dacă nu imposibil, să raționăm corect și cu normalitate asupra funcționării statului de drept, în timp ce tabloul realităților din sistemul judiciar arată că există permanente discontinuități, sub influențe și abuzuri. Am mai afirmat că trebuie să credem în independența justiției ca o primă condiție ca ea să existe. Însă amintirea greșelilor și dilemelor acumulate în sistem mă face să fiu mai degrabă neîncrezător în ce privește viitorul. Problema nerezolvată a abuzurilor prezente în acțiunea, dar și în atitudinea unor oameni ai legii, conduce la contradicții fundamentale și inevitabile. Desigur că nu mă exprim din interiorul sistemului și nici din cel al „câmpului tactic“, inventat pentru a-i determina pe cei mai importanți magistrați să urmeze o anumită conduită, de multe ori chiar în disprețul principiilor de bază ale justiției. Nu am nevoie să stăpânesc știința dreptului pentru a ști ce e dreptatea și ce e nedreptatea. O mulțime – chiar – de adevăruri nu conțin, de regulă, întregul adevăr. Într-o celebră decizie a Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii se spune că „procurorilor nu le este permis ca din totalitatea probelor pe care le dețin să utilizeze unele și să ignore altele.“ S-a dovedit în acest an că există o gravă problemă în justiție: judecători sau procurori care s-au aflat și încă se mai află în situația disperată descrisă magistral de David Hume în 1740, în Tratatul asupra naturii omenești. Îl citez: „Al cui favor trebuie să-l caut, și de a cui furie trebuie să mă tem? Ce fel de ființe mă înconjoară? Pe care le pot influența și care mă influențează pe mine? Toate aceste întrebări mă aduc în cea mai deplorabilă condiție… “

Noi am aflat doar de puțin timp și numai despre o mică parte a acelui sistem deviat în care conta mai mult un raport (strict secret), uneori o simplă sugestie (la fel de secretă), trimise și ajunse la un judecător care urma să dea o sentință, decât probele acumulate în dosar. Cred că și cele ce am aflat nu are cum să cuprindă tot adevărul și deci nu putem să ne pronunțăm decisiv. Dar sigur este că, dacă nu ne pronunțăm deloc, dacă nimic nu ar fi ieșit la iveală, sistemul deviat rămânea neclintit și profund ilegal.

Tabloul dezvăluirilor nu poate fi pur și simplu ignorat dacă oamenii statului de drept sunt sinceri apărători ai acestuia, iar nu ai sistemului deviat. Statul de drept, așa cum este el azi în România, merită și trebuie apărat îndeosebi prin denunțarea și corectarea erorilor și disfuncționalităților, iar nu prin înghețarea lui într-un fel de regat mai presus de democrație.

Când reforma Macovei i-a oferit președintelui Traian Băsescu decizia de a numi el pe cei mai înalți magistrați ai țării era vorba de a întări capacitatea de acțiune independentă a justiției sau de a face din acești șefi de instituții un fel de trimiși personali ai președintelui?

Răspunsul la întrebare, bazat doar pe ce am aflat în ultima vreme, paradoxal, chiar de la Traian Băsescu, ni-l indică fără dubiu locul unde s-a concentrat o putere mult mai mare decât cea conferită de Constituție și legi, de fapt, o putere aflată deasupra legii. Se pare că locul era SRI și Cotroceni, în această stupefiantă ordine. De acolo veneau mesaje direct și indirect, că noi, oamenii acestei țări, inclusiv oamenii politici, investiți cu încredere publică în virtutea democrației, nu putem ști decât dacă știu ei. Din relatările oamenilor care au lucrat îndeaproape cu șeful militar al SRI, generalul Coldea, rezultă că dânsul a ajuns la un moment dat să creadă că este, metaforic, acul magnetic al busolei care arată României direcția de urmat. Acesta însemna inclusiv dreptul de a influența decisiv rezultatul alegerilor, adică pur și simplu dreptul de a goli democrația de conținutul ei real. Ni se spune continuu că justiția trebuie să fie izolată de influențe politice. Dincolo de dogmatismul acestei afirmații, care se vrea și apodictică, adică o sentință completă care nu admite împotriviri, rămâne adevărul că o instituție, nepolitică și nelegitimată altfel decât prin voință politică, cum a fost SRI până nu demult, a putut să influențeze decisiv și nu de puține ori, funcționarea justiției.

Acum, guvernul PSD-ALDE promite și inițiază o reformă în justiție. Nu le-ar strica mai multă modestie, atât celor ce promovează ideile reformei, cât și celor ce se opun cu strășnicie acestor idei.

Pentru primii, care dețin – teoretic și practic – puterea cea mai importantă, adică cea parlamentară, îmi exprim categoric neîncrederea câtă vreme nu au curajul, poate nici intenția, de a curăța justiția de abuzuri și de influențele vinovate de comiterea abuzurilor. Dacă nu o fac să nu se mire că sunt ei acuzați că ar dori să construiască un nou sistem de influențe, adică un fel de sistem deviat. Iar pentru cei ce îi acuză de reacredință pe inițiatorii reformei am – să mă ierte! – îndemnul de a abandona afirmațiile că circumstanțele concrete ce i-au implicat pe ei în momente și locuri ale vechii puteri deviate nu sunt relevante, nici necesare de a fi examinate în discuția publică și îndeosebi cea instituțională. Dacă și unii, și alții cred că dețin adevărul într-atât, încât nu mai e nevoie să aducă și argumente, statul de drept devine o țintă sau o mască, iar nu un spațiu de lucru al democrației.

Magistrații au libertatea de a-i supăra pe cei cu putere. Ei nu au libertatea de a cultiva sau a se lăsa cultivați de cei de a căror putere se tem. Dacă se tem au o cale: aceea a curajului de a spune că se tem și din ce motiv se tem. Scopul legii într-o societate democratică este să-i facă pe oameni liberi, iar nu să-i supună și să-i controleze.

Poate că singura idee stabilă a umanității este dreptatea.

Însă singura stare obligatorie a omului e libertatea.

Încă o precizare

Ieri citeam în New York Times o scrisoare din 19 noiembrie 1957 scrisă de Albert Camus la câteva zile după ce i se conferise Premiul Nobel pentru Literatură, învățătorului său Lucien Germain și cunoscută public abia după 59 de ani în 2016. Pe Twitter scrisoarea a devenit rapid virală. O redau ca și cea mai frumoasă ilustrare a opiniei mele publicate în aceste pagini ale ziarului Cotidianului sub titlul „Dispariția puterii exemplului”.

„Iubite domnule Germain,

am așteptat sa se mai stingă un pic zgomotul ce m-a înconjurat toate aceste zile înainte de a va vorbi din toată inima. Am primit o onoare mult prea mare, pe care nu am cautat-o, nici cerut-o. Dar când am aflat vestea, m-am gândit mai întâi la mama mea și apoi la dumneavoastră. Fara dumneavoastră, fără mana afectuoasa pe care ați întins-o sărăcuțului copilaș care eram eu, fără învățăturile și exemplul dumneavoastră, nimic din ce primesc acum nu ar fi fost posibil. Nu este vorba de faptul ca eu nu dau o prea mare importanta onoarei de acest fel. Dar ea îmi da cel puțin șansa sa va spun ceea ce dumneavoastră ați fost și sunteți și acum pentru mine, și va pot asigura ca eforturile dumneavoastră, inima generoasa pe care ați pus-o în munca dumneavoastră rămân pentru totdeauna vii în unul din micii dumneavoastră discipoli, care, în ciuda anilor, nu a încetat sa fie elevul ce va este recunoscător.

Albert Camus”