Partitocrație

Democrația liberală este imposibil de înțeles fără partidele politice, ele fiind forma prin care se întrupează instituțiile considerate de constituții ca fiind imuabile. În plus, partidele reprezintă expresia pluralismului politic al societății fiind expresia reprezentării parlamentare a cetățenilor și, astfel, deținătorii pe o anumită perioadă a suveranității acestora.

Teoria politică ne spune că rolul unui partid politic democratic este acela de a reprezenta un grup social specific, care are interese sociale și economice pe care dorește să și le satisfacă pe cale politică. De aici competiția democratică a partidelor politice care reprezintă interesele diferite (câteodată chiar contradictorii) ale diverselor grupuri sociale ce alcătuiesc poporul, iar când această competiție conduce la blocaje partidele caută elementele comune pe baza cărora pot negocia ieșirea din impas, iar parlamentul modern este spațiul instituțional al acestei negocieri. Căci scopul democrației (din antichitate până în prezent) este acela de a genera pacea socială între grupuri sociale care se află în clivaj.

Din contră, partidele unice (autoritare sau totalitare) funcționează pe principiul eliminării tuturor celorlalte partide și apoi chiar a grupurilor sociale cu care se află ideologic în conflict, sau, dacă nu e posibilă eliminarea, marginalizarea acestor grupuri suficient încât ele să poată să dispară într-un viitor previzibil. De aceea partidele autoritare se adresează nu unui grup specific ci întregii societăți pe care o pun în contradicție cu grupul inamic. Și partidele populiste opun ”poporul pur elitei corupte” (Cas Mudde, 2007) schimbând astfel sensul confruntării la nivelul partidelor politice democratice.

Toate acestea ne arată că partidele politice sunt nu doar necesare, dar și esențiale pentru a păstra și dezvolta o societate democratică pentru că ele, teoretic, sintetizează interesele cetățenilor prin ideologii politice și încearcă să rezolve prin politici publice acele elemente care leagă cetățenii într-o țesătură socială solidă. Dar există și un efect pervers al reprezentării prin partide și anume partitocrația, adică așa cum arată Jean Blondel forma prin care reprezentarea, voința generală și separarea puterilor sunt anulate de modul în care este organizat sistemul partidelor politice, transformând democrația într-o „oligarhie a partidelor” în care alegătorii au prea puțin sau deloc control real asupra lor (Blondel 1991).

Partitocrația nu este un fenomen nou în politica românească, el a mai apărut deseori atunci când sistemul politic era în criză din cauza eternei bătălii dintre cele două brațe ale puterii executive (celebra ”bătălie dintre palate” cum i se spune popular). Doar că atunci o parte a partidelor îl susțineau pe președinte împotriva guvernului și celelalte guvernul împotriva partidelor declarate prezidențiale. Și, în plus, sistemul de partide românesc era unul cu partid  pre-dominant (PSD) cum îl numește Cristian Pîrvulescu,

Doar că, astăzi, suntem într-o nouă realitate. Sistemul nostru de partide a devenit eminamente un sistem pluripartit, cu trei blocuri politice de aproximativ 30-33% ceea ce impune remodelarea rațională a coalițiilor, atât cât se mai pot ele face. Și apoi nu mai suntem în situația existenței unui partid prezidențial, având un președinte ales independent. Iar pentru alianța cu președintele pare a se lupta atât PSD cât și USR-PNL.

Ceea ce se întâmplă zilele acestea după trecerea moțiunii de cenzură și mai ales după nominalizările Tomac și Veștea făcute de președintele Nicușor Dan este expresia clară a fenomenului de partitocrație. Aparent partidele politice au luat ostatică România pentru a-și ostoi orgoliile politice dezvoltate unele împotriva altora și rezolvarea acestora pun pe pauză toate necesitățile și nevoile cetățenilor, chemați doar de a susține sau infirma cauze care nu mai sunt de mult a lor. Și în plus sunt forțați să înghită o propagandă atât de groasă și lipsită de logică încât generează repulsie și mai degrabă contra reacție la orice ar spune sau face partidele politice.

În primul rând depunerea moțiunii de cenzură, văzută ca un act apocaliptic este fără îndoială un act inamical la adresa PNL, dar nu nedemocratic sau neuzual. Și, în plus, așa cum spunea Vlad Alexandrescu, fost senator USR, mai degrabă tardiv pentru că deja energia așa zis reformatoarea a guvernului Bolojan se epuizase după adoptarea bugetului (cel mai târziu buget adoptat din istoria României după 1989). Mai mult decât Vlad Alexandrescu eu aș spune că guvernul Bolojan așa cum a fost el aranjat (cu PSD și USR în aceeași formulă guvernamentală) nu ar fi trebuit existe. Dar, în al doilea rând, PSD a depășit toate liniile roșii atunci când s-a aliat explicit cu AUR pentru a dărâma guvernul, pentru că astfel i-a făcut loc în arenă, legitimându-l. Iar toată propaganda istorică cum că USR ar fi făcut la fel în 2021 (ceea ce e adevărat) nu se susține pentru că erau alte realități în momentul respectiv (și în plus USR a fost pedepsit de președintele Iohannis prin excluderea de la guvernare, ceea ce, iată, nu este cazul acum cu PSD).

Partidele politice din România au fost permanent electoraliste, adică au fost orientate după anul 2000 nu spre a concepe și structura politici publice ci doar spre a câștiga alegeri electorale, ceea ce face ca partidele să fie într-o permanentă campanie electorală. Pentru aproape un deceniu politicile publice și direcțiile politice au fost luate la Bruxelles (și sub presiunea acestuia) ceea ce a dezvățat partidele să guverneze pentru cetățeni, închistându-se în partitocrație. Doar că apariția USR și apoi a AUR au zguduit partidele main-stream care au fost forțate să renunțe la antipatia lor tradițională a unuia față de celălalt și s-au cartelizat la guvernare generând stabilitate politică și corupție pe măsură. PNL și PSD sunt în egală măsură vinovate pentru deficitul structural al României, doar că unii încearcă să se derobeze pe seama celorlalți – Ciolacu a făcut deficitul, PSD este un partid corupt, etc. Și apoi se adaugă, în treacăt, am recunoscut că am fost și noi la guvernare atunci, am recunoscut, deci suntem iertați. Această derobare de trecut și de deficit, precum și acoperirea cu permanentul atribut – Guvernul Proreformist (a ce?) versus nereformiștii din PSD conduce la un blocaj ideologic care, iată, se traduce prin blocaj guvernamental.

Probabil cel mai complicat discurs îl are USR, (auto) considerat pentru o scurtă perioadă partidul prezidențial. Actuala structură de conducere a USR a fost cea care a abandonat-o pe Elena Lasconi în mijlocul campaniei electorale pentru a-i direcționa voturile către Nicușor Dan. Acesta, ca recompensă, a introdus USR la guvernare alături de PSD și PNL cele două partide împotriva cărora făcuse campanie USR și AUR în alegerile din 2024 și 2025. Intrat la guvernare alături de foștii săi inamici (vă aduc aminte că în guvernul Cîțu USR și UDMR au fost la cuțite) USR a încercat și reușit să divizeze coaliția pe criteriile simple cei buni și cei răi, cei care fac reformele atât necesare (adică datul afară a oamenilor neconvenabili din ministerele pe care le coordonau) versus cei care se opuneau reformelor (adică cei care refuzau disponibilizările). E greu de spus care sunt rezultatele ”reformelor” din ministerele USR, e mai ușor să vorbim de uriașele greșeli de la mediu – doar criza apei din Prahova și Argeș ar fi fost un motiv de demitere a ministrei.

Retorica divizivă a USR a condus la contradicțiile interne ale coaliției, la obsesiile PSD și  PNL pentru trădare și în final la dizolvarea coaliției, ceea ce a condus la supărarea președintelui pe USR. La această supărare USR a răspuns cu o violență propagandistică imensă care se poate reduce la sintagma ”uiți cine te-a pus la Cotroceni”.

Dacă a reușit ceva, și indiscutabil a reușit, a fost să spargă unitatea PNL și PSD și prin asta să blocheze orice posibilitatea rațională de a se mai construi o guvernare stabilă. Și e ușor de înțeles de ce face asta – dacă, cumva, PSD și PNL revin la sentimente mai bune unul față de celălalt, USR nu va mai ajunge la guvernare în următoarea perioadă, pentru că nimeni nu îl va mai vrea alături.

Singurul partid care pare a fi ceva mai rațional și care nu apelează atât de des la propagandă pentru a-și disimula concursul la partitocrație este UDMR. Doar că acesta este un partid mic deci cu un potențial de șantaj mic, deși s-a văzut că potențialul său de coaliție este imens, mai mare decât chiar al AUR atunci când s-a pus problema votului pentru premierul Veștea.

Suntem în a cincizeci și cincea zi de blocaj, blocaj generat de partidele din fosta coaliție. Mai sunt cinci zile și, teoretic, Președintele poate dizolva parlamentul. Doar că în scurt timp în România vor veni agențiile de rating, se va termina termenul PNRR și există șansa ca aderarea la OCDE să fie amânată. Toate acestea înseamnă ca cetățenii României să o ducă și mai prost economic, ca speranțele lor sociale să se năruiască și criza de guvern să se transforme în criză de regim, dacă vom ajunge simultan la alegeri anticipate și la suspendarea președintelui. Iar în tot acest timp partidele vor căuta vinovați în altă parte fără să își asume nicio responsabilitate.