Pe marile scene lirice, de la Madrid la Barcelona

Unul dintre marile titluri ale teatrului liric din secolul al XX-lea, „Pelléas et Mélisande”, care a avut premiera mondială în 1902 la Paris, a cunoscut un adevărat triumf la „Teatro Real” din Madrid, graţie talentatului regizor Robert Wilson şi dirijorului Sylvain Cambreling, dar şi a unui excelent cast vocal.

Evanescentă, aerată şi rafinată, muzica lui Claude Debussy, plutind între vis şi realitate, s-a mariat perfect cu spiritul lui Robert Wilson, care a realizat cu „Pelléas et Mélisande” unul dintre cele mai bune spectacole ale sale.

Gérard Mortier a avut întotdeauna o slăbiciune pentru această producţie, prezentată la Festivalul din Salzburg în 1997, cu soprana americană Dawn Upshaw în rolul titular feminin, reluată apoi la Paris şi sosită recent la „Teatro Real”. Dirijor a fost în toate cele trei reprezentaţii Sylvain Cambreling, cel care a triumfat la Madrid cu „Sfântul Francisc din Assisi” de Messiaen. Pentru el, „muzica lui Debussy nu are secrete. Respiră odată cu ea, cunoaşte şi creează atmosfera sunetelor, atât timbral cât şi armonic”, scria criticul Rafael Banus. În plus, are un simţ înnăscut al dramei şi e pasionat de teatru, de montările scenice de la Mozart la Offenbach. Sub bagheta sa, Orchestra Simfonică din Madrid a reuşit să reflecte o gamă infinită de nuanţe, de culori, de mişcare.

Trebuie amintit că Madridul are o lungă tradiţie în ceea ce priveşte opera „Pelléas et Mélisande”. În 1980, la „Teatro de la Zarzuela”, ea a fost aleasă pentru spectacolul de adio al celebrei soprane catalane Victoria de los Angeles, care a cântat rolul Mélisande, o adevărată creaţie, avându-l la pupitru pe Antoni Ros Marbá, pasionat şi el de această partitură pe care a propus-o, 10 ani mai târziu, la „Teatro Monumental”, în versiune de concert, cu un memorabil Gabriel Bacquier în Golaud.

Yann Beuron şi Camilla Tilling în Pelleas et Melisande

În 2002, la „Teatro Real”, Maria Bayo a fost o Mélisande excepţională sub bagheta incontestabilului maestru elveţian Armin Jordan. Să mai amintim şi o extraordinară montare a lui Peter Brook la „Teatro de la Comedia”, în adapatarea muzicală a lui Marius Constant, intitulată „Impressioni di Pelléas”.

În actuala montare, publicul a avut parte de o Mélisande excepţională, interpretată de tânăra soprană suedeză Camilla Tilling, care a încântat cu capacitatea de a oferi o dimensiune aeriană acestei creaturi fragile şi misterioase, la care s-a adăugat prezenţa scenică, cu graţie de balerină. Tenorul francez Yann Beuron, care îşi demonstrase deja sensibilitatea în „Iphigenie en Tauride” de Gluck, alături de Susan Graham şi Placido Domingo, a demonstrat, în rolul Pelléas, un inedit accent dramatic. Golaud, interpretat de bas-baritonul Laurent Naouri, era mai tânăr şi mai coleric decât solistul, care a reuşit însă să emoţioneze în scena finală, unul dintre cele mai frumoase momente ale spectacolului, când sufletul protagonistei pare să se ridice deasupra morţii. Basul Franz Josef Seling a oferit o dimensiune şi o gravitate wagneriană regelui Arkel. În Geneviève, Hilary Summers a oferit o lectură elegantă şi expresivă a partiturii, iar în rolul micului Yniold s-a distins prin dezinvoltură Leopold Lampelsdorfer, solistul prestigiosului Tölzer Knabenchor (Corul de băieţi din Bad Tölz).

O bijuterie a teatrului absurd

Marea păpuşă care domină scena în Le Grand Macabre

Tot creaţiei secolului al XX-lea îi aparţine şi „Le Grand Macabre”, de Gyögy Ligeti, prezentat la Barcelona, o coproducţie cu „English National Opera”, „La Monnaie” şi Opera din Roma, care a deschis stagiunea actuală la „Gran Teatre del Liceu”. Ideea de a pune în scenă această bijuterie a teatrului absurd a aparţinut cunoscutului grup catalan „Fura dels Baus”, fondat în 1979, cunoscut pentru spectacolele sale de teatru clasic, teatru digital şi teatru de stradă, dar şi pentru producţii de operă.

Spectacolul a demonstrat că teatrul muzical al celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea are nevoie de o montare care să favorizeze valorile strict teatrale, alături de cele muzicale.

Inserţiile sonore, citaţiile ironice şi fluxul linear al partiturii lui Ligeti definesc o entitate muzicală indiscutabilă. Dar nu sunt suficiente pentru a oferi un material adaptat regimului bel canto-ului, fiind reduse la scurte extrase de îndrăzneaţă coloratură a personajului Gepopo sau la introspectivele lamentaţii din visul Mescalinei.

Este vorba despre o operă modernă, dar melodia nu mai este „politically correct”. Rămâne totuşi spectacolul. Şi, desigur, regizorii Alex Ollé şi Valentina Carrasco, care au dat clasă reprezentaţiei. Dincolo de filmul tinerei fete, Claudia, care se simte rău şi se teme că va muri de ceea ce la sfârşitul spectacolului se dovedeşte a fi o simplă indigestie, păpuşa nudă care traversează scena şi ale cărei orificii servesc intrării şi ieşirii diferitelor personaje este impresionantă. De remarcat, scenografia lui Alfond Ferrer şi Franc Aleu, cu proiecţii variate, ajutată de light designul conceput de Peter van Praet, care a servit umorul grotesc al operei.

Scenă din Le Grand Macabre

În „Le Grand Macabre”, canto-ul, cel puţin în sensul riguros al termenului, este redus. Un careu de interpreţi valoroşi s-a dovedit capabil nu numai să onoreze îndrăzneaţa vocalitate ligetiană, dar să-şi dovedească şi agilitatea de a se servi de vertiginoasele forme corporale ale giganticei păpuşi. A strălucit, în ambele direcţii, soprana canadiană Barbara Hannigan, extraordinar de agilă în mişcări şi stăpână perfectă a sensibilităţii personajului. S-a remarcat, de asemenea, potrivit criticii, în excelenta abordare a registrului acut al rolului Piet, Chris Merritt. O interpretare impecabilă a oferit şi bas-baritonul belgian Werner van Mechelen. În ridicolul Principe GoGo, contratenorul Brian Asawa a dovedit incredibile disponibilităţi actoriceşti. Apoi, mezzosoprana chineză Ning Liang a etalat o vocalitate convingătoare în rolul sadicei Mescalina. Cei doi tineri amanţi au beneficiat de interpretarea competentă a mezzosopranei spaniole Ines Moraleda şi a sopranei barceloneze Ana Puche.

Maestrul Michael Boder a demonstrat încă o dată că este în largul său în acest tip de repertoriu şi a obţinut rezultate optime de la orchestră.

Opera a fost prezentată în limba engleză şi, chiar dacă nu s-a putut vorbi despe un succes fulminant, a atras aplauzele spectatorilor mai ales pentru interpreţi.