Pentru a rezolva China vs Taiwan este nevoie de răbdare chineză

Chiang Kai-shek, liderul naționalist care a făcut din Taiwan ultimul bastion al Republicii Chineze în 1949, a încetat de mult să mai fie o referință pe insulă, în ciuda existenței unui memorial în Taipei care mărturisește viața acestui figură inevitabilă a istoriei chineze secolului XX. Dar Sun Yat-sen, care a fost primul președinte chinez în 1911, rămâne o figură venerată în Taiwan, chiar dacă din ce în ce mai mulți naționaliști din Kuomintang (KMT) îl revendică, în timp ce Partidul Democrat Progresist (DPP), care guvernează în prezent insula, are o relație mai „îndepărtată“. Nu întâmplător, KMT este partidul fondat de Sun (și condus de Chiang), în timp ce DPP al președintelui Tsai Ing-wen este o forță născută în Taiwanul democratic și suspectată de Beijing că va amenința într-o zi independența formală a insulei.

Atât la Beijing, cât și la Taipei a avut loc acum sărbătorirea zilei de 10 octombrie 1911, data revoluției împotriva dinastiei Qing. Și președintele Xi Jinping, deși secretar general al Partidului Comunist Chinez (PCC) și președinte al Republicii Populare Chineze proclamat în 1949 de Mao Zedong după ce a învins Chiang, a vorbit cu imaginea lui Sun pe fundal.

O modalitate inteligentă pentru Xi de a reafirma legătura istorică dintre continent și insulă, iar când spun inteligent, este pentru că moartea lui Sun în 1925 a avut loc chiar înainte ca PCC și KMT să devină rivali ideologici și dușmani în războaie civile. De fapt, văduva lui Sun a devenit președinte al Chinei comuniste atunci când această funcție era foarte ceremonială (era una dintre celebrele surori Soong, la fel ca și soția lui Chiang, prima doamnă a Republicii Chineze).

Insist aici asupra istoriei pentru că istoria explică despărțirea actuală și, de asemenea, ea oferă argumente fiecărei părți, într-o escaladare recentă între Beijing și Taipei care a fost verbală, dar care ar putea într-o bună zi să fie militară și chiar să implice Statele Unite.

Fără retragerea lui Chiang la Taipei, unde a condus dictatorial până la moartea sa în 1975 și mereu cu visul de a reuni China sub conducerea sa, astăzi nu ar exista Republica Chineză versus Republica Populară Chineză. Dar zeci de ani de separare au dus la rezultate diferite de ambele părți. Taiwanul (Taiwanul navigatorilor portughezi din secolul al XVI-lea) a urmat dezvoltarea economică cu un proces de democratizare inițiat de KMT și care a sfârșit prin a-l scoate de la putere, în timp ce în China, succesul economic târziu a adus prosperitate, dar a menținut PCC sub controlul statului și i-a dat o capacitate reînnoită de a izola diplomatic Taipei (expulzat din ONU în 1971, când America a început să-l curteze pe Mao în Războiul Rece și a uitat de Chiang).

În 1979, după moartea lui Mao și Chiang, Statele Unite au recunoscut Beijingul, dar întreruperea oficială a legăturilor cu Taipei a fost însoțită de angajamentul de a apăra insula. Acum, acest angajament este cel care oferă astăzi Taiwanului anumite garanții de apărare, alături de propria sa capacitate militară, importanța sa în economia mondială și, de asemenea, simpatia globală pentru mica insulă care a arătat că lumea Sinic și democrația nu sunt incompatibile. Și nu doar chiriașii succesivi ai Casei Albe promit solidaritate cu Taiwan, dar pentru prima dată în decenii un sondaj arată că majoritatea americanilor susțin folosirea forței pentru a-și salva aliatul.

După o demonstrație de forță cu avioane pentru a impresiona Taiwanul în ultimele săptămâni, Xi a optat pentru un discurs în care a pus accent pe reunificare, adăugând însă că aceasta ar trebui să fie pașnică. Astfel, este clar că Beijingul este conștient de faptul că rezolvarea situației cu armele ar aduce Chinei consecințe negative de o dimensiune imprevizibilă. Dar, mai important, ar fi liderul chinez să realizeze că societatea taiwaneză a evoluat și că, deși folosesc chiar caracterele clasice (nu versiunea simplificată decisă de PCC), identitatea lor este din ce în ce mai taiwaneză și mai puțin chineză, chiar dacă doar 1 % din populație sunt aborigeni. Restul, până la cei 23 de milioane de locuitori ai insulei, a sosit în diverse valuri din China încă din secolul al XVII-lea.

Oferirea în mod repetat a formulei „o țară, două sisteme”, care a servit la reintegrarea Hong Kong-ului și Macao, nu este cea mai bună strategie. Chiar dacă este dificil să ne întoarcem la punctul culminant al relațiilor care a fost președinția lui Ma Ying-jeou, personalitate KMT care a ținut cândva un summit cu Xi președinți de partid, oricine conduce la Beijing trebuie să fie răbdător și inovator în căutarea reunificării. Trebuie să facă un efort – și unul larg – pentru a recâștiga inimile taiwanezilor, deoarece două treimi dintre aceștia spun astăzi că nu se văd chinezi și au încredere că într-o zi vor fi posibile negocieri pragmatice, pentru a rezolva ceea ce a fost deschis din 1949.

Poate că trebuie să așteptați până în 2049 și apoi ce? Un război de astăzi, indiferent cine a câștigat, ar avea întotdeauna ca rezultat doi mari perdanți: China și Taiwan. Și asta nu cred că a fost ceva pe care Mao sau Chiang și mai ales Sun și-au dorit. Lăsați chinezii să aibă răbdare!

articol scris de Leonidio Paulo Ferreira, director adjunct al Diário de Notícias