Peștoaica ideologică

Eu îi căutam pe ăștia, pe liberali, pe pesediști, de conțopiști, pe bonjuriști, pe chinezi, pe ruși, pe americani, să le zic vreo două. Sau poate trei, așa din punct de vedere politic. Pe malul mării se prăjea la soare peștoaica ideologică.

Pe cuvânt dacă mint. O peștoaică extraterestră care le știa pe toate. Peştoaica ideologică s-a uitat lung la mine. Pişpirică, mi-a zis, aud că vrei să-l cauţi pe Marele Absent Din Inima Norilor. Dar eu nici nu scosesem o vorbă. Asta e, îmi citea gândurile. Dar nu dădea nici două parale pe mine, mi-am dat eu seama. A şuşotit ceva cu Atumbo Bambotembo. Au râs amândoi de mine. Apoi mi-au zis să-mi vând matricea energetică.

I-am înjurat. Le-am zis nişte vorbe de la obraz. Batracianul s-a făcut roşu de ciudă. Bine, derbedeule, nu te dai. Eşti un prost, ai fi câştigat o sumă frumuşică. Caută-l pe Fontando, bărbierul din Gazaia. Îl găseşti la baia de aburi din Tolumba. Ştie el cum ajungi la Marele Absent Din Inima Norilor. Zis şi făcut. Mi-am luat picioarele la spinare bucuros că scăpasem de nebuni şi-am pornit mai departe în căutarea Mareului Absent. În drum spre Tolumba am dat peste un oracol. Oracolul mi-a zis nişte chestii încurcate despre popoarele acvatice care, toate, ar fi fost ale Marelui Absent. Mi-au prins bine într-o bună zi.

Le zic şi eu pentru că sunt tare adevărate. Era cu siguranţă sfârşitul tuturor personajelor. Închiderea e taină în Marele Absent. Scriitorii din Munao Loan, din Tambo Tambolee şi din Bamboleda îşi aruncau adesea personajele la gunoi. Acolo, în gunoi, aşteaptă Barâskin, spuneau martorii togarezi care-l căutau pe Marele Absent Din Inima Norilor prin incantaţii secrete. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al văluririi prin observare şi mărturie.

Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la vălurirea ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum vălurirea ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide.

O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Vălurirea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate văluririi ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa.

Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Cam asta ar fi, țara e pe chituci, ăștia au furat de-au rupt iar eu gâdil universul dându-mă mare filozof cu peștoaica asta ideologică născocită de imaginația mea de poporan amărât și filozof.