Piaţa era plină de manifestanţi şi ofiţeri acoperiţi

Ajuns la vârsta de 65 de ani şi trăind în două orânduiri sociale diferite, constat că am participat direct la două mari mitinguri. Primul a fost pe 22 august 1968, cu câteva zile înainte de a deveni oficial ziarist la revista „Lumea”. Şi atunci, ca şi miercuri 19 mai 2010, nu eram membru al nici unui partid politic, am mers din proprie iniţiativă la mitingul din Piaţa Palatului, am strigat din răsputeri condamnând acele tancuri „frăţeşti” şi „trupe prieteneşti” din cele cinci ţări socialiste care au „arestat” Primăvara de la Praga. Alături de zeci de mii de oameni, cei mai mulţi tineri, iar dintre ei foarte, foarte mulţi intelectuali, am trăit clipe astrale ale descătuşării, având naivitatea să credem în perpetuarea acesteia.

Lucrând efectiv în redacţia de la „Lumea” (scriptic, abia de la 1 septembrie 1968), în după-amiaza de după miting a trebuit ca eu, un gazetar cu „tuleie”, să revăd din mers editorialul consacrat, culmea ironiei!, zilei de 23 August. A trebuit să tai fără ezitare formulări precum „unitatea şi coeziunea ţărilor socialiste”, „solidaritatea statelor socialiste”, „ajutorul frăţesc”, „prietenia de nezdruncinat dintre ţările socialiste” ori aberaţii privind „rolul defensiv al Tratatului de la Varşovia”. Că, în scurtă vreme, Ceauşescu a uitat cu totul acel climat extraordinar şi acea atmosferă aparte care-l propulsaseră în centrul lumii este o altă poveste!

Miercuri, 19 mai 2010. După 46 de ani, trei luni şi 14 zile de muncă, recompensate cu o pensie de 1.664 de lei, am mers la mitingul din Piaţa Victoriei. În arcul de timp scurs după 22 august 1968, constat că, în actuala orânduire, am fost înscris fără voia mea în Partidul Deznădejdii, Disperării şi Durerii, iar colegii mei de partid sunt câteva milioane bune de români. Dintre ei, câteva zeci de mii ne-am strâns miercuri în Piaţa Victoriei din Bucureşti să ne strigăm păsurile, crezând ori sperând că poate, poate ni le vor auzi şi guvernanţii. Au fost tineri şi tinere în toată puterea, au fost şi oameni la începuturile meseriei, cum au fost şi pensionari. Au venit din nordul şi din sudul ţării, din vest ca şi din est, toate categoriile sociale. Pe Şoseaua Aviatorilor, la vreo 200 de metri de piaţă am văzut chiar şi un cioban ce venise cu o oaie şi mielul ei care păşteau pe scuarul cu iarbă bine udată de ploile ce au căzut în Bucureşti.

M-am plimbat printre demonstranţi, le-am văzut semnele ce indicau apartenenţa la o anume organizaţie sindicală şi mai ales i-am auzit vorbind. Nicăieri, dar nicăieri, n-am întâlnit o undă de veselie ori haz, ci cel mult de ironie amară. Lozincile erau de o gravitate deosebită, mai toate scrise sub aripa tutelară a celei cu coasa („Murim noi toţi, muriţi şi voi!”) ori desemnau direct vinovaţii pentru catastrofa în care ne aflăm („De ce stă ţara pe loc? Că e prim-ministru Boc”) sau se întorcea înapoi, cu o altă semnificaţie, celebrul slogan cu care Băsescu a venit la alegerile din 2004: „Să muriţi bine!”, pe afiş fiind adăugate numele preşedintelui şi al premierului. Acompaniaţi de un cântec săltăreţ ce va face carieră, dar nu e prea potrivit atmosferei, oamenii au dat glas deznădejdii, disperării şi durerii, acum, când guvernul Boc are pe agendă măsuri ce ne aruncă în sărăcie lucie.

Lumea din Piaţa Victoriei, ca şi din ţară, le-a perceput drept gest al unui Partid al Dispreţului, ai cărui fruntaşi au fost frecvent nominalizaţi ori însoţiţi de caricaturi dintre cele mai inspirate. Pe urmă, l-am urmărit mai multe minute pe unul dintre liderii de mâna a doua ai acestui partid venit să ne sfideze pe toţi, cu o aroganţă greu de sugerat. Nu-i spun numele întrucât nu merită, despre el unii colegi de miting susţinând că, de fapt, prin gestul lui, a vrut să fie o scânteie a violenţei şi apoi a „incendiului”. Nu i-a ieşit, cum nu le-a ieşit nici sinistra idee de a amesteca mineriadele de altădată cu demonstraţia de azi a PDDD.

În faţa deznădejdii, disperării şi durerii, epitetele luxoase pălesc, iar realitatea şochează. În schimb, în faţa opulenţei guvernanţilor, ele se lăfăie: uitaţi-vă la castelul din Snagov al lui Videanu, un fel de Peleş în miniatură, uitaţi-vă la apartamentul cât un transatlantic al fiicei celei mari a preşedintelui din zona nordică a Bucureştiului, uitaţi-vă la „bancherul” Blaga şi amintiţi-vă de familia Rothschild, care, şi ea, „făcea bani”, dar în câteva secole şi câteva ţări, uitaţi-vă la declaraţia de avere a unui ministru al acestui guvern şi parcă aţi citi un roman fluviu de Tolstoi…

Mitingul s-a încheiat fără vreun incident major. Mă întreb însă cum l-au perceput guvernanţii. Pe de o parte, mă gândesc la numărul oamenilor în uniformă şi al celor în civil aflaţi în zona Pieţei Victoriei şi cred că MAI şi-a adus aici jumătate dintre salariaţii din toată ţara. Cu alte cuvinte, cred că am fost 1 la 1. Pe de altă parte, gândindu-mă la reacţia lor, îmi vine în minte ceea ce scria în Jurnalul său regele francez Ludovic al XVI-lea în ziua de 14 iulie 1789, când revoluţionarii cuceriseră Bastilia, ceea ce însemna sfârşitul monarhiei absolute: „Nimic deosebit”.

Am plecat cu metroul până la Universitate. Ajuns afară, am văzut tineri absolvenţi ai clasei a XII-a de liceu care serbau terminarea şcolii. Le înţeleg bucuria, dar eu, ca membru al unui partid de masă, nu pot să nu mă întreb dacă ştiu oare ce-i aşteaptă. În fine, pe cerul Bucureştiului se adunau nori negri, semn că şi vremea parcă ţine să urmeze vremurile…

P.S. Incidentul Hoară face parte din scenariul clasic al unei demonstraţii bine pregătite!