Pictorul Gheorghe I. Anghel, între apolinic şi dionisiac

Muzeul Ţăranului Român vernisează, luni, 7 martie, de la ora 18.00, în Sala Foaier, expoziţia pictorului Gheorghe I. Anghel, artist în opera căruia influenţa culturii eline, pe care o iubeşte, a generat poezie, un un figurativ de sorginte clasică, dat şi o rafinată senzualitate. Născut la Cluj în 1938, Gheorghe I. Anghel a studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Marşic, dar a luat lecţii de desen, de timpuriu, cu Lola Shmierer Roth, elevă a lui Lovis Korinth la München şi a lui Derrain la Paris. Doctor în arte vizuale, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Fundaţiei Taylor de la Paris.

În 2007 a fost distins la Salonul de la Grand Palais cu Premiul Bréauté al Academiei Franceze, Medalia de argint a Salonului şi Premiul Sandoz al Fundaţiei Taylor, în urma cărora a fost invitat să expună la Cleon d’Andran (2008), la Auvers-sur Oise şi la Frett-sur-Seine. Cu acest prilej va fi lansat şi albumul „Gheorghe I. Anghel”, apărut la Editura Institutului Cultural Român. Expoziţia va fi deschisă până la 14 martie.

„Poezia şi seninătatea de gând a lui Anghel, cu rafinamentul culorilor sale stinse, în tonuri mate, de elegantă fluiditate şi transparenţă, muzicale aproape (oare nu în atmosfera de Debussy şi Mallarmé îşi găsesc cel mai bine locul desenele şi laviurile evocând mitologicele întâmplări ale semenilor lui Chiron şi ale frumoasei Pasiphae?) îi croiesc drum acestui creator de excepţie spre înţelegerea unei întocmiri deopotrivă puternice şi fragile: aceea a umanităţii noastre aşa cum au plăsmuit-o, rând pe rând, majestăţile carpatice, tăcerile Dunării şi ale Mării, gestele fabuloase ale Olimpului, strălucirile neasemuite ale Bizanţului. Către aceasta din urmă, reper perpetuu – în travestiuri stilistice mereu altele – pentru pictura mai veche sau mai nouă din aceste părţi ale Europei, privea şi priveşte Anghel, proiectându-i, în fundaluri de aur crepuscular şi de verde adânc, edificiile, cupolele, porţile şi mozaicurile ale căror umbre şi lumini aveau să acopere un spaţiu din care artistul român vine, pe care l-a străbătut şi cu care se simte, de veacuri parcă, solidar.(…) Spre mijlocul anilor ’80, cu povara blândă a mitologiei, Gheorghe I. Anghel picta, în fluiditatea şi transparenţa acordurilor sale mate, propria-i versiune despre iubirile preafrumoasei Pasiphae, soţia regelui Minos din legendă. (…) Şi pentru a nu uita că Anghel este un modern în căutarea de noi expresii, i-am privit şi experimentul picturii pe suport de hârtie lipită pe pânză, preluând o mai veche temă a desenelor sale: cea a bucuriilor erotice ale lui Hrisantis. Griuri vineţii fulgerate de roşu şi negru, cu dâre alburii compunând figuri de femei şi de bărbai în extazuri orgiastice sunt fundaluri de scene descinse parcă din ceţurile timpurilor şi ale mării, ale unei lumi de barbarie exultantă. Pictorul nostru o lasă voit, parcă, să se dezlănţuie într-un haos pe care Anghel îl regiza aproape histrionic şi care se prefăcea treptat în luminoase geometrii ale celuilalt ciclu al Expoziţiei, cel al colajelor. Aici pătrundeam într-un univers mai seren, abstract şi decorativ, dar plin de tensiuni prin stratificarea, iarăşi arheologică a culorilor în relief şi a răzăturilor adânci, nervoase, uneori până la trama pânzei. (…)”, îi descrie splendid opera acad. Răzvan Theodorescu.

„(…) pe suprafaţa uneia şi aceleiaşi imagini, ori poate în adâncul ei, stau faţă în faţă cele două ipostaze – deja de multă vreme canonizate – ale oricărui act cultural, şi, prin extensie, ale oricărui act creator: apolinicul şi dionisiacul. Cel dintâi a îmbrăcat – în pictura lui Gheorghe I. Anghel – hainele tematice ale clasicismului elin, în vreme ce al doilea – aidoma unui duh neliniştit şi rătăcitor (…) pare a fi împrumutat vremelnic chiar persoana artistului, trupul şi poate chiar fiinţa sa. Nu rareori o asemenea interpretare e determinată de împrejurarea că viaţa se amestecă în operă şi viceversa”, aprecia istoricul de artă Cristian R. Velescu.