Plătim pentru că nu știm adevărul despre Revoluție

Statul român are de achitat 2.363.200 euro. Dacă la această sumă adăugăm și cele 780.000 euro pe care România le are de plătit în dosarul „Anamaria Loredana Orășanu contra României“, obținem daune totale de 3.143.200 euro, doar de pe urma dosarelor Revoluției. Iată cum s-a ajuns aici.

22 decembrie 1989: imediat după fuga soților Ceaușescu, în toată țara coborâse liniștea, nicăieri nu se mai trăgea, iar forțele militare se retrăseseră spre cazărmi.

Trei decenii târâș-grăpiș

Dar, brusc, în jurul orei 14.00, pe micile ecrane a apărut gen. (r) Nicolae Militaru, care a început să urle isteric: „Opriți măcelul, vă ordon să opriți măcelul!“. La scurt timp după el, a apărut și Ion Iliescu, cel care a vorbit și el despre „teroriși super-instruiți, care trag din orice poziție“. Iar rezultatele au fost cumplite. Anchetele ulterioare au stabilit că în cursul evenimentelor din decembrie 1989 au murit, în total, 1.104 persoane. Din acestea, 162 au murit până pe 22 decembrie 1989, înainte de fuga soţilor Ceauşescu, iar 902 au fost ucise în zilele următoare, după ce Militaru și Iliescu au declanşat isteria războiului cu „teroriştii“. Tot atunci s-a înregistrat și un număr total de 3.352 de răniți. Din aceștia, 1.107 au fost victimele represiunii ceauşiste, iar restul de 2.245 de răniți au fost înregistrați până la sfârșitul Revoluției. Apoi, în anii imediat următori, majoritatea decidenților politici și militari ai fostului regim comunist au ajuns pe mâna justiției. Iar unii dintre aceștia au ajuns chiar și la pușcărie. Victimele, supraviețuitori ai acelor evenimente ori urmași ai celor care au murit, au luat și ele calea justiției, cerând să li se facă dreptate. O dreptate pe care o caută chiar și acum, după aproape trei decenii.

53 de persoane,  cel mai recent dosar

De curând, CEDO a condamnat România la plata a 780.000 euro în favoarea a 53 de persoane care au reclamat la instanța internațională tergiversarea anchetelor într-o serie de dosare privitoare la evenimentele din decembrie 1989. Este vorba despre dosarul „Anamaria Loredana Orășanu și alții împotriva României“, în care au fost conexate 75 de plângeri ale victimelor Revoluției din 1989. În majoritatea cazurilor este vorba despre rude ale celor uciși la Revoluție, dar sunt și trei cazuri de răniți. Aceasta este ultima verigă dintr-un lung lanț de hotărâri similare, în urma cărora țara noastră plătește peste 3 milioane euro doar pentru tergiversarea dosarelor Revoluției.

„Crime împotriva umanității“

Ani la rând, dosarul Revoluției s-a aflat pe masa procurorilor militari, care l-au dat de colo până colo, așteptând fatidicul an 2012, când, indiferent de gravitatea faptelor, inclusiv crimele, ar fi urmat să fie prescrise, conform legilor penale obișnuite. În timp, un număr mare dintre victimele Revoluției și urmași ai acestora s-au înscris în Asociația 21 Decembrie 1989, condusă de Teodor Mărieș. Acesta a fost cel care, ani la rând, s-a zbătut pentru ca dosarul Revoluției să nu ajungă în acest „punct terminus“: a adunat în jurul său o bună parte a celor care luptau în justiție pentru drepturile lor, s-a războit cu inerția șefilor din Parchetul General, a făcut greva foamei în mai multe rânduri, s-a adresat instituțiilor internaționale. Și, pas cu pas, a început să obțină rezultate. Una dintre primele victorii a fost cea din septembrie 2004, când a obținut la CEDO încadrarea crimelor Revoluției în categoria „crime împotriva umanității“, care sunt imprescriptibile. Despre sine, Mărieș afirmă acum: ,,Eu am doar un singur merit: am menținut dosarul Revoluției în viață“.

Revoluția „clasată“

Inițial, au existat o puzderie de dosare privitoare la evenimentele locale din decembrie 1989. În decembrie 2004, toate acele dosare au fost reunite într-un megadosar numit generic dosarul Revoluției. Însă, indiferent cum s-au numit, dosarele Revoluției s-au târât prin justiție vreme de aproape 25 de ani. Asta, până pe 23 octombrie 2015, când au fost blocate complet: pe vremea în care Tiberiu Nițu deținea funcția de procuror general, anchetatorii Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General au decis „clasarea Revoluției“. Printr-un comunicat de presă, aceștia și-au explicat astfel decizia: „Dacă până la momentul în care fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul CC al PCR forţele de ordine au acţionat în baza ordinelor şi măsurilor dispuse de factorii politici şi militari contra manifestanţilor care demonstrau pentru înlăturarea regimului comunist, libertate şi democraţie, după acest moment, în condiţiile în care euforia generală privind victoria Revoluţiei a fost urmată în scurt timp de o stare de teamă privind posibilitatea revenirii lui Nicolae Ceauşescu la conducerea ţării, cu ajutorul unor forţe fidele, nu a mai existat o acţiune a organelor statului împotriva manifestanţilor, ci o acţiune comună îndreptată, conform percepţiei create, împotriva unor elemente contrarevoluţionare, care acţionau împotriva voinţei întregii populaţii“. În plus, procurorii au mai afirmat că, „pe fondul lipsei de cooperare şi coordonare, militari şi civili au mers din proprie iniţiativă în anumite imobile şi au verificat acoperişurile unor clădiri, fără a anunţa celorlalte forţe aflate în zonă, ceea ce a creat derută şi reprezentări greşite, cu consecinţa deschiderii focului concentrat şi producerii a numeroase victime“. De asemenea, pe fondul acelor condiții speciale, „au existat situaţii în care s-au executat focuri de armă între militari din aceeaşi unitate sau între unităţi militare“. De fapt, toate aceste explicații penibile au fost o pălăvrăgeală inutilă, menită să dea greutate unei decizii despre care era clar că va nemulțumi foarte multă lume: clasarea dosarului Revoluției. Sau, după cum au zis procurorii: „Cauza a fost clasată şi pentru infracţiunea de ucidere din culpă, reţinându-se că faptele nu sunt prevăzute de legea penală, dar şi pentru lovire sau alte violenţe şi instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, reţinându-se, după caz, că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, res­pectiv că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale“.

Promisiuni tardive

Anul trecut, pe 20 septembrie, Augustin Lazăr, procurorul general al României, s-a lăudat că, în foarte scurt timp, Parchetul General va finaliza cercetarea în două dosare deosebit de importante: dosarul Revoluției și dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990. „Cu prioritate se desfășoară activitățile în cadrul dosarului Mineriadei și în continuare s-a efectuat, de asemenea, o echipă investigativă care se ocupă de dosarul Revoluției, pentru ca și el să fie clarificat într-un termen rezonabil. ­Vasăzică, așa cum am scris în proiectul managerial, vor fi anchete efective și nu există niciun motiv ca aceste dosare să nu fie soluționate într-un termen rezonabil de acum înainte. Și este clar că ele sunt întârziate, pentru acest motiv noi am primit și condamnări la CEDO. România a fost condamnată pentru acest fapt, însă, așa cum se prezintă în acest moment situația, eu sunt optimist că până spre sfârșitul anului cel puțin unul dintre dosare va ajunge în stadiul spre finalizare și în prima jumătate a anului următor și un al doilea dosar mare dintre cele care sunt avute în vedere va ajunge spre stadiul de finalizare“, a declarat Augustin Lazăr. Este drept că, după 26 de ani, dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 a ajuns, târâș-grăpiș, pe masa judecătorilor. În schimb, dosarul Revoluției… încă nu! Iar până la niște sentințe definitive, în ambele, mai este o cale extrem de lungă.

Precedentul Vlase

Puse în fața tergiversării anchetelor în dosarul Revoluției (dosar aflat acum în faza audierilor de martori și în care, deocamdată, nimeni nu a fost pus sub acuzare), victimele sau urmașii evenimentelor petrecute în decembrie 1989 au mai avut o singură variantă pentru a li se face dreptate: s-au adresat la CEDO. Deja au fost pronunțate sentințe prin care au fost stabilite daune calculate în mari sume de bani, pe care unii dintre solicitanți le-au și primit. Din păcate, cel care achită daunele materiale stabilite de către instanța internațională este statul român. Așadar, noi toți!

În luna mai 2011, România a fost condamnată la CEDO într-un dosar deschis de Asociaţia 21 Decembrie şi familia Vlase, într-o cauză ce privea dosarele Revoluţiei din ‚89. Curtea a constatat încălcarea art. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – dreptul la viaţă – în ceea ce-i priveşte pe Nicolae şi Elena Vlase şi încălcarea art. 8 al Convenţiei în ceea ce-l priveşte pe reclamantul Teodor Mărieş – dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. S-a decis acordarea a câte 15.000 euro pentru Nicolae Vlase şi Elena Vlase şi a 6.000 euro pentru Teodor Mărieş, bani ce reprezentau daune morale. La aceste sume s-au adăugat 20.000 euro care urmau să fie plătiţi direct către Antonie Popescu, Ioana Sfirâială şi Ionuţ Matei, sumă care reprezenta cheltuieli de judecată. Soții Elena și Nicolae Vlase (care a murit în anul 2012) sunt doi braşoveni al căror copil de 19 ani a fost ucis la Braşov în timpul Revoluţiei. În cazul lor, procurorii români nu au trimis pe nimeni în judecată. Soţii Valse şi-au căutat dreptatea în România şi, după ce au epuizat toate căile judiciare de aici, s-au adresat CEDO. Dosarul lor a fost conexat cu cel al Asociaţiei 21 Decembrie, care a reprezentat în proces victime şi urmaşi ai celor care au fost omorați sau răniţi, supuşi la rele tratamente sau privaţi de libertate în timpul Revoluţiei din 1989. În decizia sa din 2011, CEDO a stabilit că statul nu a soluţionat eficient şi la timp dosarele penale care privesc victimele Revoluţiei din 1989. În cazul specific al soţilor Vlase, CEDO a constatat următoarele: „Absenţa unei investigaţii privind moartea fiului soţilor Vlase. Statul trebuie să ia măsurile necesare şi să investigheze cu celeritate moartea lui Nicuşor Vlase“. CEDO a mai arătat în decizia din 2011 că statul român trebuie să investigheze cu celeritate dosarele Revoluţiei şi că victimele şi rudele celor morţi în decembrie 1989 au dreptul să cunoască adevărul. „Curtea a arătat şi în trecut că o amnistie faţă de aceste crime este incompatibilă cu datoria statului (român – n.red.) de a investiga acte de tortură şi să asigure pedepsirea celor acuzați de crime.“ Total: 56.000 euro.

Dreptate pentru „golanul“ Pațurcă

Pe 24.11.2015, CEDO a pronunţat încă o condamnare împotriva statului român în dosarul Revoluţiei. Este vorba despre Carmen Alexandrescu, Ion Băroiu, Iosif Bălăş-Salcoci, Ştefan Boran, Vladimir Ciobanu, Marin Dincă, Cristian Paţurcă şi Laura Stoica. În cazul acestora, statul român a fost condamnat „pentru violarea articolului 6 al Convenţiei, pentru durata excesivă a procedurilor penale privind evenimentele din decembrie 1989, cu alte cuvinte, pentru că timp de 26 de ani nu a dat o soluţie în marele dosar al Revoluţiei. Curtea a dispus că statul român trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, câte 2.400 euro, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral“. Așadar, printre cei cărora li s-a făcut atunci dreptate a fost și Cristian Pațurcă, celebrul autor al „Imnului golanilor“ din Piața Universității. Total: 19.200 euro.

„Alecu împotriva statului român“

Este vorba despre 81 de persoane din diverse orașe din România, care au depus plângeri pe care CEDO le-a adunat la un loc sub numele „Dosarul Alecu împotriva statul român“. Printre aceștia se numără răniți din București și Timișoara, bătuți și maltratați de către forțele de ordine din Brașov și Timișoara, precum și văduve și orfani, urmași ai unor cetățeni români din aceste localități. Sumele primite de aceștia variază între 7.500 și 15.000 euro. Total: 832.500 euro.

Două dosare, aproape un milion de euro

În dosarul „Apostol Elena și alții contra României“, care reunește între coperțile sale plângerile a 17 urmași ai unora dintre victimele împușcate mortal în perioada 17-30 decembrie 1989, precum și în dosarul „Ecaterina Mirea şi alţii împotriva României“, care reunește alte 70 de solicitări, CEDO a acordat, „cu titlu de satisfacţie echitabilă, despăgubiri în cuantum total de 255.000 euro şi, respectiv, 675.000 euro“, pentru „încălcarea dreptului la viață al membrilor din familiile lor care au murit la Revoluție“. Total: 930.000 euro.

Dosarul Cluj

O sentință mai veche dată de către CEDO legat de dosarul Revoluției este cea din 18 aprilie 2011. Procesul la CEDO a fost inițiat de către clujenii Gheorghe Pastor și Roxana Țiclete. Primul dintre aceștia a fost rănit la Revoluție, în timp ce soțul Roxanei Țiclete a fost ucis. Ambii solicitanți s-au adresat instanței europene, unde au reclamat durata excesiv de lungă a anchetelor privitoare la evenimentele petrecute la Cluj în decembrie 1989. Prin decizia de la CEDO, statul român a fost condamnat să le achite celor doi câte 20.000 euro. Total: 40.000 euro.

Tot în martie 2011, alţi cinci clujeni au câştigat la CEDO procesul deschis contra statului român, în care reclamau ineficienţa autorităţilor în investigarea reprimării violente a demonstraţiilor anticomuniste de la Cluj, din 1989, şi ancheta care s-a prelungit circa 12 ani. Aceștia au primit despăgubiri totale de circa 52.000 euro. Total general Cluj: 92.000 euro.

Victimele de la Timișoara

Puse în fața unui proces care nu părea că va mai fi dus vreodată la capăt, victimele de la Timișoara au depus și ele plângere la CEDO. În acel caz, statul român s-a apărat afirmând ca a finalizat procesul Revoluției de la Timișoara prin condamnarea generalilor Mihai Chițac și V.A. Stănculescu.

În martie 2013, CEDO a decis despăgubirea timişorenilor Horia Teodor Şandru, Ştefan Răducan, Silvia Benea şi Daniela Grama, răniți la Revoluție, cu câte 5.000 euro. Câteva zile mai târziu, instanța a decis că statul român trebuie să mai achite altor 65 de timișoreni despăgubiri de câte 5.000 euro fiecare. Total general: 349.500 euro.

Ceva mai veche este sentința pronunțată pe 20 octombrie 2009, prin care statul român a fost condamnat să achite 25.000 euro, despăgubiri acordate familiei maiorului de Miliție Aurel Agache, care a fost ucis la Cugir în decembrie 1989 și al cărui cadavru a și fost profanat cu sălbăticie.

Misterele Revoluției

Multă vreme s-a vorbit despre intervenția Rusiei în Revoluția din decembrie 1989. Iar unul dintre argumente a fost prezența unor „turiști“ ruși care au circulat prin țară în automobile marca Lada. Ulterior, s-a spus că grupul respectiv era compus din turiști, cetățeni sovietici care „se întorceau prin sudul României, îndreptându-se acasă după o călătorie în Republica Socialistă Federală Iugoslavia“. Era vorba despre o coloană compusă din cinci mașini care transportau în total cincisprezece cetățeni sovietici, mai corect, din RS Ucraineană. Undeva în zona Turnu Severin, mașinile au fost interceptate de Armată, care a deschis focul asupra lor, considerând că era vorba despre „teroriști“.

Cu acea ocazie a fost ucisă Nadejda Stepanovna Melniciuc și alți trei tovarăși ai ei au fost răniți. După câțiva ani, supraviețuitorii au depus reclamație la CEDO, care a condamnat România să achite despăgubiri de 60.000 euro supraviețuitorilor din acel grup ciudat.

Iliescu și discernământul

Anul acesta, pe 16 martie, Ion Iliescu a fost audiat, ca martor, în dosarul Revoluției, redeschis pentru a nu se mai știe a câta oară.

După audiere, care a durat circa două ore, Iliescu i-a anunțat pe ziariști că ar fi avut „o discuție amicală“ cu procurorii militari care fac cercetări în dosarul Revoluției, pentru infracțiuni contra umanității.

Întrebat dacă se simte vinovat pentru oamenii care au murit la Revoluție, fostul președinte s-a rățoit la jurnaliști: „Pentru ce?… Trebuie să ai discernământ…“, după care s-a urcat în mașina care îl așepta la intrarea în sediul Parchetului General și a plecat fără să mai facă vreo declarație privitoare la audierea în dosarul Revoluției.