Prăbușirea regimului din Iran nu e comparabilă cu împușcarea lui Ceaușescu. Vor lupta până la capăt, dar nu pot câștiga

Noul lider suprem al Iranului va fi ucis sau va fi neutralizat, războiul nu va dura mai mult de șase luni, dar America și Israelul nu pot să schimbe regimul de la Teheran, ci doar să creeze condițiile pentru o astfel de schimbare: pregătirea kurzilor este una dintre opțiuni și societatea civilă din Iran e mai dezvoltată decât cea din Rusia. Este analiza pe care o face, în interviul pentru Cotidianul, Alexander Grinberg, expert în Iran la Jerusalem Institute for Strategy and Security, cu studii în problematica Orientului Mijlociu și istoria Iranului.

“Ca fost ofițer de informații, vă spun: nu poți lupta cu acest regim fără arme. Nu sunt comuniștii est-europeni care pleacă de bunăvoie. Dar nu poți da pur și simplu un Kalașnikov cuiva care nu l-a mai folosit. Prin urmare, trebuie să înființezi grupuri de rezistență, să îmbunătățești coordonarea și să organizezi mici grupuri de rezistență care, la rândul lor, să instruiască și să predea exerciții militare de bază. Nu pentru a-i transforma în Navy SEALs, ci doar pentru ca aceștia să ia situația în propriile mâini în Iran, deoarece prezența trupelor la sol („boots on the ground”),  americane și desigur israeliene nu este posibilă. Dar ultimul aspect: una dintre misiunile oficiale ale Delta Force este tocmai aceasta — pregătirea și ajutarea mișcărilor clandestine. În acest sens, s-ar putea să existe trupe ale forțelor speciale la sol”.

Cotidianul: În primul rând, aș dori să înțelegem puțin natura acestui regim iranian și, mai ales, de ce nu s-a prăbușit în urma eliminării Ayatollahului Khamenei.

Alexander Grinberg: Natura acestui regim nu este cea a unei dictaturi în sensul în care au fost dictatura lui Ceaușescu sau cea a liderilor sovietici. Există un lider, un „lider suprem”, dar nu este niciodată responsabil; el doar supraveghează. În acest scop, au un președinte care nu joacă un rol important, e executant.  Funcționează, într-adevăr, ca în alte țări comuniste: dacă politica are succes, este datorită conducerii înțelepte a liderului care dă direcția; dacă ceva merge prost, altcineva – chiar președintele – este de vină pentru că nu a înțeles directivele corecte ale liderului.

În al doilea rând, Iranul este o combinație de formal și informal. Există funcții oficiale, dar există și legături informale, iar acestea din urmă sunt întotdeauna mai importante. De exemplu, Qasem Soleimani era doar colonel, dar practic era mai apropiat de Khamenei decât toți ceilalți comandanți de rang înalt. Așa este gestionat Iranul. Este un sistem disfuncțional, iar disfuncționalitatea sa este sursa puterii sale. Dacă vreți, seamănă cu Rusia descrisă de Vladimir Gelman în cartea sa „Bad Governance”. Nu este doar faptul că lucrurile merg prost din nepricepere, ci principiul că acest sistem de tip mafiot poate exista doar cu condiția acestei proaste guvernări.

Apoi, există rețelele IRGC (Corpul Gărzilor Revoluționare) și a reformiștilor – și ei au propria lor mafie. IRGC nu este nici Securitatea, nici KGB-ul. Securitatea și Stasi erau servicii de securitate care protejau regimul. IRGC nu protejează sistemul; IRGC este sistemul. Astăzi, dacă facem o comparație, FSB controlează Rusia. Îmi amintesc că, acum mulți ani, KGB-ul se temea de Partid; era controlat de acesta. În schimb, IRGC controlează totul: nu doar armata, ci și economia, combustibilul, internetul. În timp ce în țară este blackout, ei au acces la internet.

Problema multor analiști și jurnaliști este că au în minte un model de prăbușire a regimului care nu s-a materializat, așa că acum li se pare imposibil. Este ca și cum cineva ar aștepta o ceremonie, precum momentul din 1989, când Nicolae și Elena Ceaușescu au fost împușcați, sau momentul când Partidul Comunist a dispărut în URSS, ori când Germania Nazistă a semnat capitularea.

În acest sens, o astfel de prăbușire nu va avea loc, pentru că ei vor lupta până la capăt. Dar asta nu înseamnă că pot câștiga, deoarece este un sistem ca o hidră cu multe capete. Chiar dacă tai capetele cele mai importante, sistemul continuă să funcționeze, dar nu mai poate fi eficient. Vor continua să lupte haotic. Nu au o armată capabilă să ocupe și să mențină teritorii pentru că nu au suficienți oameni sau arme, dar pot ucide civili – dacă tu ai o mitralieră și ceilalți nu, nu înseamnă că tu vei câștiga. Când sunt bombardați, ei nu își pot face treaba. De exemplu, dacă eu scriu și trebuie să fug constant în buncăr, nu pot lucra eficient.

L-au ales pe Mojtaba (fiul lui Khamenei), dar și el este o țintă. Va fi ucis, dacă nu azi, în câteva săptămâni. Și chiar dacă nu, va sta ascuns. Când te ascunzi, nu poți conduce o țară eficient, mai ales când poporul te urăște. Asta nu înseamnă că Iranul va deveni o democrație perfectă mâine, dar…

Va duce asta la o schimbare de regim?

S-ar putea. Dar aceasta nu este treaba Israelului sau a Americii. Israelul și America pot oferi condițiile maxime pentru asta, dar fără voința și determinarea poporului iranian, nu se poate întâmpla. Totuși, chiar dacă nu se schimbă regimul, scopul războiului este să învingi inamicul, să-l zdrobești. Regimul va fi înfrânt. În aceste circumstanțe, le va fi fizic imposibil să se reorganizeze sau să reconstruiască sub bombardamente. Nu spun că va fi ușor și nu cred într-un determinism istoric care spune că regimul va cădea acum în mod inevitabil.

Dar ar trebui să observați că în Vest, majoritatea articolelor de acest tip sunt scrise de oameni care nu au avut niciodată de-a face cu armata sau strategia. Ei au decis că războiul nu e bun pentru că „războiul e rău, democrația e bună” și nimic altceva nu îi interesează. Lumea reală nu funcționează așa. Strategia nu este un plan de afaceri.

Au SUA și Israelul aceeași strategie și aceleași obiective sau există diferențe de agendă?

Au aceeași strategie, dar pot avea obiective diferite. Israelul este mai mic, iar America are și alte priorități. Israelul își poate permite să nu se gândească neapărat la ce va fi în Iran după aceea, deoarece singurul nostru scop este să fim lăsați în pace. Vrem să eliminăm amenințarea acestui regim care promite jihad împotriva Israelului în fiecare zi, care neagă oficial Holocaustul și ai cărui lideri au lăudat masacrul din 7 octombrie.

Acest regim a ucis americani, cetățeni occidentali și arabi încă din ’79. Cred că sângele occidentalilor și al arabilor de pe mâinile acestui regim este mult mai mult decât cel al israelienilor. Scopul este eliminarea regimului ca factor de instabilitate și terorism în Orientul Mijlociu.

Există un termen diplomatic, Raison d’état (rațiune de stat). Există scopuri pe care nicio țară nu le declară deschis. Jurnaliștii spun adesea: „dacă nu înțelegem strategia guvernului, înseamnă că nu are una”. Ba da, are. Sunt sigur că atât America, cât și Israelul s-au pregătit minuțios. Vedem o coordonare perfectă între cele două forțe aeriene. Nimeni nu lansează un atac de o asemenea amploare fără o planificare scrupuloasă. Desigur, pot apărea „lebede negre”, dar orice strategie militară implică riscuri.

Cunoscând limba persană și urmărind ce se întâmplă în Iran, văd o cruzime și o opresiune neîncetată. Am subestimat sadismul lor. Cineva scria pe Telegram că acest sistem este o „selecție naturală a sadicilor”. Nu exagera. Șantajează familiile pentru a le returna cadavrele celor dragi uciși. Nimic nu poate fi mai rău decât acest regim. Logica „nu știm ce va veni după” nu funcționează aici. Iranul nu este Irak sau Siria; etnografia și geografia sunt diferite. Nu există o dorință printre iranieni de a se măcelări între ei pe motive religioase.

Iranul a ripostat atacând state din regiune. Era previzibil?

Recunosc, m-am așteptat să atace Arabia Saudită, dar faptul că au atacat Dubai și Qatar…

Și Turcia, și Cipru.

Atacurile asupra Turciei și Ciprului sunt mai degrabă simbolice. Dubaiul,  chiar au vrut să-l lovească. Dar americanii s-au pregătit pentru asta, aducând echipament militar suplimentar. Rezervele Iranului de rachete nu sunt nelimitate. Faptul că lovesc Qatarul le ruinează relațiile cu lumea arabă pe termen lung. Iar Turcia este, desigur, nemulțumită.

Și din cauza kurzilor?

Dacă citești propaganda rusă, Rusia se vede ca o țară mică încercuită de Ucraina și Georgia. Turcia se vede mereu ca o țară mică și pașnică încercuită de dușmani – Cipru, Grecia, kurzii, Israelul -, similar cu propaganda rusă. Cu kurzii e complicat. Turcia se teme de un flux de refugiați din Iran, extrapolând situația din Siria.

Ceea ce auziți la CNN despre kurzi nu are legătură cu realitatea. Nu există o conexiune reală între kurzii din Turcia și Siria, care vorbesc Kurmanji și sunt mai seculari, precum PKK – o gherilă comunistă, și kurzii din Irak, care vorbesc Sorani și au relații relativ normale cu Turcia. Kurzii din Irak au deja o țară independentă de facto, Kurdistan, cu propria armată, Peshmerga.

Problema este provincia iraniană Kurdistan. Există mișcări armate acolo (Komala, PJAK), dar nu sunt semnificative numeric. Majoritatea kurzilor iranieni se consideră iranieni; nemulțumirea lor este față de regim. Ei sunt cei mai potriviți pentru a lupta, nu pentru a invada Teheranul, ci pentru a prelua controlul propriei provincii. Un Kurdistan iranian eliberat ar putea servi drept rampă de lansare pentru operațiuni viitoare.

Ca fost ofițer de informații, dar și cu experiență de luptă, vă spun: nu poți lupta cu acest regim fără arme. Nu sunt comuniștii est-europeni care pleacă de bunăvoie. Ei vor ucide pe toată lumea. Dar nu poți da pur și simplu un Kalașnikov cuiva care nu l-a mai folosit. Prin urmare, trebuie să înființezi grupuri de rezistență, să îmbunătățești coordonarea — pentru că nu există internet — și să organizezi mici grupuri de rezistență care, la rândul lor, să instruiască și să predea exerciții militare de bază. Din nou, nu pentru a-i transforma în Navy SEALs, ci doar pentru ca aceștia să ia situația în propriile mâini în Iran, deoarece, într-adevăr, prezența trupelor la sol („boots on the ground”),  americane și desigur israeliene nu este posibilă. Dar ultimul aspect: una dintre misiunile oficiale ale Delta Force este tocmai aceasta — pregătirea și ajutarea mișcărilor clandestine. În acest sens, s-ar putea să existe trupe ale forțelor speciale la sol. Repet, nu știu sigur, dar mi se pare plauzibil din punct de vedere militar.

Iranul nu este Irak, nici Siria. Ce spuneți de scenariul Libiei? Va fi regiunea afectată de fragmentare și lupte pentru putere?

Nu, scenariul libian este și mai puțin probabil. În Iran, situația e diferită. Iranul este un stat-națiune modern. Nu cred că America va permite fragmentarea, pentru că Iranul este prea important.

Lupte pentru putere vor exista la Teheran, dar asta nu înseamnă război civil. Când spunem „război civil”, ne gândim la Siria, unde ai două tabere militare puternice. Aici nu văd asta.

Întrebarea este: cred iranienii în democrație? Sunt sigur că da, dar nu au experiență democratică. Societatea civilă iraniană este mult mai dezvoltată decât cea rusă; majoritatea iranienilor educați vorbesc engleza. Totuși, mi-e greu să imaginez un Iran fără corupție. Situația economică este tragică: inflația distruge totul. Când femeile educate din orașe nu își permit produse de igienă, nu mai este doar un protest socio-economic, este o luptă pentru supraviețuire. Dacă cineva crede că democrația va rezolva totul peste noapte, va fi dezamăgit, dar nimic nu poate fi mai rău decât prezentul. Oamenii nu mai au ce pierde. Moscheile sunt goale; ideea că va apărea un „ISIS iranian” este o glumă.

Dar un război de uzură este, de asemenea, foarte rău pentru poporul iranian.

Nu va fi un război de uzură. Nu cred că va dura mai mult de șase luni. Regimul nu are puterea de a rezista mai mult de câteva luni dacă pierde controlul asupra resurselor, cum ar fi combustibilul.

Ce ne puteți spune despre „Axa de Rezistență”, proxy-urile Iranului? Cât de puternici mai sunt?

Sunt slăbiți. Există mai mult nominal. Hezbollah nu este încă distrus, dar nu mai reprezintă amenințarea strategică de dinainte de operațiunea „beepers”. Houthis promit atacuri, dar nu pot face nimic mai rău decât au făcut deja. Desigur, afectează comerțul mondial, dar per ansamblu, aceste grupări sunt slăbite. Dacă Hezbollah s-ar fi alăturat Hamas la început, am fi fost într-o situație foarte dificilă. Acum, pericolul este mult diminuat.

Ultima întrebare: vedeți o alianță formală între Iran, China și Rusia? Ar fi un scenariu prost pentru Ucraina, Israel și întreaga lume.

O alianță între aceste „minți luminate” ar fi cu siguranță rea, dar vă spun cu încredere: nu este posibilă o alianță adevărată între acești jucători, deoarece niciunul nu acceptă un parteneriat egal. China decide totul – ea stabilește prețul petrolului iranian. Iranul și Rusia se iubesc ca doi arici: vor să se apropie, dar se înțeapă. Iranul acuză Rusia că scurge informații către Israel, iar Rusia vede Iranul ca pe un concurent pe piața petrolului. Iranul detestă Rusia pentru relațiile cu Israelul, care nu sunt de prietenie: Rusia este o țară ostilă, dar care nu trage.

Rusia nu are timp să ajute Iranul cu sisteme de apărare aeriană acum, pentru că are nevoie de ele în Ucraina. Producția unui sistem de apărare sau a unui avion durează ani. Ideea că oricare dintre acești lideri va ajuta pe altcineva „pe gratis” doar pentru a încurca America este nerealistă.