Prețul dependenței de un hegemon capricios

În acest moment, războiul comercial dintre Statele Unite și China este un conflict teatral care se rezumă la știri și analize pe cifre și procente la zi, pentru a decela cine a câștigat bătălia ultimelor 24 de ore. Până ca aceste fluctuații rapide să atingă cu adevărat economia reală va mai trece un timp, perioadă în care UE ar trebui să cântărească bine cât de benefica ar fi o apropiere comercială de China, pentru a se pune la adăpost de capriciile administrației Trump.

Un război comercial nu poate fi câștigat, însă taberele care nu stau bine la capitolul autosuficienței vor ieși și mai șifonate. Europa, și apoi America, sunt mult mai puțin autosuficiente față de China, iar criza pandemiei a demonstrat limpede acest lucru. Din punct de vedere al parității puterii de cumpărare, China este deja o economie de aproape două mai mare decât America. Războiul din Ucraina a demonstrat cât de important este acest aspect: economia rusă poate produce arme la prețuri mult mai mici decât adversarii occidentali în războiul prin procură de la granițele Romaniei. În termeni nominali, economia germană este de 2,5 ori mai mare decât cea a Rusiei, însă în termenii parității puterii de cumpărare, economia rusă este de aproape 1,5 ori mai puternică decât cea germană.

Uniunea Europeană a început să semnaleze o apropiere de China pe fondul războiului tarifar început de administrația Trump. Premierul spaniol Pedro Sanchez a întreprins o vizită la Beijing, spunând că are susținerea președintei Ursula von der Leyen pentru a declara că China este un partener al UE, nu un concurent și un rival sistemic, așa cum arată documentele oficiale ale UE. Peste noapte, o bună parte din presa europeană a uitat de autoritarismul regimului din China, de încălcarea drepturilor omului în regiunea uigură Xinjiang, de nerespectarea drepturilor de autor, de piedicile puse investițiilor europene in China, de capcana datoriilor pe care China o întinde guvernelor lumii și de toate păcatele de care aceeași presă a acuzat China vreme de 20 de aproape ani. Mai mult, acum însăși UE pare să se afle într-o situație asemănătoare cu aceste guverne cărora le cerea să nu accepte mărul otrăvit al Chinei.

Un război comercial între Statele Unite și China poate lăsa Americii varianta de a se orienta către importuri din Vietnam sau India, în vreme ce își va dezvolta industria de vârf pentru a-și menține poziția de lider tehnologic. De cealaltă parte, China poate avea ocazia de a se decupla și mai mult de economia americană, de a renunța la uriașele datorii americane pe care le-a acumulat și a deveni autosuficientă în sectorul înaltelor tehnologii (un domeniu care nu ar fi ajuns la nivelul actual de dezvoltare în absența disputelor comerciale cu SUA începute în primul mandat prezidențial al lui Donald Trump). Totul în vederea pregătirii reunificării, pașnice sau nu, cu Taiwanul.

Există analize care sugerează că președintele Donald Trump a încercat să obțină o victorie de imagine în Statele Unite impunând tarife mari Chinei, mizând pe îndulcirea poziției Beijingului și pe negocieri imediate. Administrația Trump a urmărit o tactică similară cu cea pe care administrația Reagan a aplicat-o  în disputa comerciala cu Japonia, în anii 1980. Acum, China, ar fi trebuit fie să-și aprecieze foarte mult moneda națională și să-și saboteze în acest fel exporturile, fie să accepte tarifele uriașe impuse de Statele Unite. Însă China nu este Japonia: nu are o constituție dictată de oficialii americani în urmă cu 80 de ani și nu găzduiește cele mai multe baze militare americane și cel mai mare contigent militar american din afara granițelor americane. China nu mai este atât de dependenta de piața americană, iar regimul comunist al lui Xi Jinping are de apărat, la rândul lui, o imagine în ochii concetățenilor.

Războiul tarifar început de administrația Trump este în acest moment un bulgăre care se rostogolește. Întrebarea este dacă înalții oficiali americani care care-și doresc decuplarea totală de China vor putea fi opriți sau dacă acest conflict își va dezvolta o dinamică proprie și incontrolabilă, caz în care Europa va avea cel mai mult de suferit, neavând resursele și forța economică a Statelor Unite și Chinei și promovând o stare conflictuală cu Rusia.

Multe capete înfierbântate de la Bruxelles  consideră că Europa se poate opune Statelor Unite într-un eventual război tarifar, așa cum a făcut-o până acum în privința încheierii războiului din Ucraina. Dar Europa ar fi într-o situație delicată într-un potențial conflict comercial cu SUA nu doar pentru care excedent comercial cu America (și, prin urmare, ar avea mult mai mult de pierdut în cazul majorării tarifelor). Economistul Yannis Varoufakis atrage atenția asupra unui aspect mult mai grav – împrumuturile oferite de Federal Reserve, de care UE ar putea ajunge să aibă mare nevoie în cazul unei noi crize economice, mai cu seama că Europa va fi mai îndatorată de la an al an, pe fondul noului program de înarmare și redresare economica pe baza industriei militare.

”Cine a salvat capitalismul în 2008? Dincolo de China (da, China a salvat capitalismul prin investiții uriașe), capitalismul a fost salvat de Federal Reserve, care a împrumutat băncilor centrale ale zonei euro și Japoniei circa 600 de miliarde de dolari. Ceva similar s-a întâmplat și în 2020, când pandemia semăna spaima în circuitele financiare ale Vestului. Atunci, Fed a oferit 450 de miliarde de dolari lumii dependente de atotputernicul dolar”, scrie Varoufakis.

Cine crede acum că Europa și Japonia își pot permite să joace tare împotriva Washingtonului este incapabil să-și imagineze cât de mare este dependența Europei și Japoniei de Statele Unite. ”Pentru moment, Trump nu controlează Federal Reserve. Cel puțin așa pare. Însă se poate ca Federal Reserve să nu dorească să-și strice relația cu administrația Trump. Iar asta ar însemna ca Federal Reserve să nu mai sară atât de repede în ajutorul Europei atunci când va fi nevoie de un bail out, așa cum a fost cazul în 2008 și 2020. Doar ideea că, la următoarea criză, Federal Reserve ar putea ezita să intervină pentru a menține lichiditatea piețelor financiare poate face ca întreaga agitație privind tarifele din ultimele săptămâni să pară o joacă de copii”, scrie Varoufakis.

”Pentru liderii europeni, britanici și japonezi din sectorul public si privat, morala este: dependența de un hegemon capricios are un preț. Iar acum începeți să simțiți care este acest preț”.