Privirea ocupantului: cum englezii au căzut victime propriei propagande

La 14 mai, a fost aniversată (mult mai discret decât în alţi ani) independenţa de stat a Israelului. Motivele acestei aparente discreţii sunt destul de evidente, însă faptele care au dus la proclamarea independenţei şi, apoi, la victoria militară împotriva statelor arabe vecine, mult mai puternice din punct de vedere militar, care au încercat, imediat, să anihileze noul stat, rămân la fel de spectaculoase şi de respectabile.

Desigur că aceste fapte sunt prea complexe pentru a fi evocate aici, fie şi fugitiv, însă atât eroismul evreiesc (afirmat, să nu uităm, imediat după trauma produsă de Holocaustul european), cât şi contribuţia importantă a României, inclusiv în aspectele ei fortuite, la consolidarea tănârului stat constituie motive în plus de rememorare.

Contrar unor teorii simplificatoare asupra istoriei, apariţia statului Israel nu a fost, în urmă cu 78 de ani, deloc uşoară şi nici nu s-a datorat vreunui ajutor masiv din partea marilor puteri.  Dimpotrivă, am  putea spune. Contactul cu mărturiile celor care au activat în Yishuv, ca şi cu documentele vremii, ne revelează cât de puţin a lipsit ca noul stat să sucombe, sub loviturile concertate ale statelor vecine, dar, deopotrivă, şi micul miracol al contopirii noilor imigranţi, care au făcut „alia” din nu mai puţin de 104 ţări, vorbind 72 de limbi materne, într-o naţiune coerentă şi solidară, cea israeliană. Chiar şi limba ebraică a trebuit să renască, ceea ce s-a datorat, în principal, eforturilor depuse de evreul lituanian Eliezer Ben Yehuda (1858-1922), devenind ivritul care este, de decenii, limba de stat a Israelului.

Însă, înaintea războiului de independenţă, a existat rezistenţa împotriva trupelor britanice, care se transformaseră, practic, din braţul armat al unei autorităţi mandatare, în baioneta unei puteri de ocupaţie. În cursul ocupaţiei, metodele de rezistenţă ale gherilelor evreieşti nu au fost unitare, variind de la aşa-numita „doctrină a înfrânării”, specifică Haganei (formaţiunea paramilitară, oarecum oficială, a Yishuvului), la cele mult mai radicale (pe alocuri chiar teroriste) utilizate de Irgun Zwai Leumi şi de Lehi. Principalul critic al Haganei şi al Agenţiei Evreieşti a fost chiar liderul Irgunului, Menahem Begin (1913-1992), care, pe alocuri, sugera chiar că primul-ministru David Ben-Gurion (1886-1973), cel care a prezentat declaraţia de independenţă din mai 1948, dar şi principalii săi adepţi, s-ar fi situat la limita trădării intereselor evreieşti (o insinuare, evident, absurdă).

Diabolizarea insurgenţilor este, desigur, un reflex banal al tuturor ocupanţilor. Dar Begin identifica şi un mecanism prin care această propagandă le-a făcut rău însăşi autorilor ei. Şi asta din cauză că… au început să creadă în ea. În memoriile sale, intitulate „Revolta”, Begin insistă nu numai asupra ideii că luptătorii Irgunului „nu erau terorişti” (ci luptători într-un „război revoluţionar de eliberare”), ci şi a propagandei negre desfăşurate de ocupanţii britanici. Astfel, conform generalului McMillan, şeful Marelui Cartier General al trupelor englezeşti din Palestina, „termenul «terorişti» era prea bun pentru noi”, socotind că „aceasta vocabulă implică o oarecare aureolă de eroism care ar putea inspira teamă trupelor britanice”. Aplicând şi aprofundând această strategie, poliţia Majestăţii Sale a eşuat în obiectivul arestării principalilor reprezentanţi ai Irgunului, deoarece alesese, pentru a-şi ghida căutările, „fotografii de «terorişti» care erau, într-adevăr, înspăimântătoare, dar, pentru noi, excelente, în sensul că ele nu semănau cu aceia pe care îi reprezentau”. Prin urmare, aşa cum arată Begin, „în dorinţa de a ne face rău, englezii, dimpotrivă, ne ajutau”. Mecanismul prin care agenţii britanici şi-au furat singuri căciula este descris în termeni comprehensivi de către Begin, care pot fi incluşi în orice manual destinat pregătirii formaţiunilor împotriva insurgenţei, de pe orice meridiane: „Rutina pe care o puneau englezii în felul lor de a gândi nu numai că i-a făcut să eşueze în sforţările lor de a ne da de urmă şi a ne desfiinţa, dar le-a dat şi idei cu totul false despre felul nostru de viaţă în clandestinitate. Într-o oarecare măsură, ei au fost victimele propriei lor propagande împotriva noastră. Ne descriau ca pe nişte oribili «terorişti» şi îşi făceau, cu siguranţă, despre noi o imagine conformă acestei descrieri”.

Textul memoriilor lui Begin, care pune motivaţia insurgenţilor evrei pe seama lecţiilor tragice ale trecutului (şi a necesităţii de a împiedica repetarea lui), are destule note familiare felului tradiţional de a fi al românilor. Totuşi, „Revolta” are şi puncte slabe, atunci când autorul menţionează, fără a le comenta, unele atentate comise de cei din Lehi, când dă explicaţii nu prea convingătoare asupra istoriei vasului „Altalena” (iunie 1948) şi, mai ales, atunci când este foarte evaziv în privinţa masacrului de la Dir Yassin (9 aprilie 1948), a cărui autenticitate o neagă, însă nu în felul în care cititorul, probabil, s-ar aştepta: Begin nu pune ceea ce consideră a fi fost ştiri false pe seama propagandei arabe ostile, ci o atribuie manifestărilor potrivinice Irgunului, care ar fi aparţinut tocmai autorităţilor statului evreu. Într-adevăr, acel masacru (căruia, trebuie spus, palestinienii i-au răspuns cu aceleaşi mijloace, masacrând, patru zile mai târziu, un convoi medical din Ierusalim), comis nu de Hagana, ci de gherilele radicale, a fost aspru condamnat de toate oficialităţile israeliene, atât politice, cât şi religioase, fiind considerat ca o negare a valorilor morale pe care se baza independenţa noului stat. Deşi numele lui Begin este decisiv legat, în timpul mandatului său de premier al Israelului (1977-1983), de încheierea păcii cu Egiptul (1979), frământările morale din cadrul societăţii israeliene, în general, au fost mult amplificate de masacrele din taberele de refugiaţi Sabra şi Chalita (septembrie 1982), comise de miliţiile libaneze maronite, dar într-o zonă care era controlată de Tzahal, aliata de facto a maroniţilor şi cea care impusese şi retragerea gherilei palestiniene, fapt care lăsase taberele complet fără apărare.

În opinia mea, una din figurile cele mai luminoase ale Israelului a fost generalul Moshe Dayan (1915-1989). Şi nu atât prin miraculoasele lui reuşite militare din primele două decenii ale istoriei noului stat, care sunt foarte bine cunoscute şi unanim apreciate pe plan internaţional, ci datorită valorilor morale pe care acesta le-a servit în mod constant, fără a invoca constrângeri politice, ori militare, în scopul ignorării sau încălcării acestora, ci dimpotrivă. În extrem de interesantele lui memorii, intitulate „Istoria vieţii mele”, Dayan identifică şi în cazul unei confruntări cu druzii, din timpul războiului de independenţă, o greşită interpretare a caracterului evreiesc: „Ne bănuiau că i-am atras într-o cursă, că întâlnirea era o stratagemă ca să răzbunăm sângele lui Zorik. Ei erau arabi, iar ura ancestrală făcea parte din obiceiul şi tradiţia lor. Presupuneau că la fel stau lucrurile şi cu mine. Dar eu eram evreu şi urmam obiceiul şi tradiţia noastră, în care nu-şi găseşte locul ura ancestrală”. Spre deosebire de cvasitotalitatea fondatorilor de seamă ai statului evreu, Dayan era ceea ce se numeşte un „sabra”, adică un evreu născut în Palestina. Această împrejurare i-a dat posibilitatea să înveţe, de timpuriu, să înţeleagă modul de a gândi al arabilor. Iar el a folosit aceste cunoştinţe nu numai în scopul de a decide tactici militare adaptate modului de reacţie al adversarilor, pe care îl putea anticipa, ci şi în cel de a-şi modela atitudinea umană în funcţie de această înţelegere. Exemplul cel mai grăitor, în acest sens, este generozitatea manifestată de generalul Dayan, chiar în răspăr cu atitudinea unor compatrioţi ai lui, în anul 1967. În momentul celei mai strălucite victorii a armatei israeliene, atunci când puterea incontestabilă ce fusese dobândită prin luptă, combinată cu emoţia formidabilă a preluării controlului asupra Locurilor Sfinte ale evreilor din Ierusalimul vechi, care până atunci se aflaseră în stăpânirea, deloc prietenoasă, a Iordaniei, ar fi putut duce cu mare uşurinţă la răzbunări şi la anihilarea tradiţiilor arabe, Dayan le-a transmis, dimpotrivă, un mesaj de prietenie arabilor palestinieni şi a garantat respectarea drepturilor lor religioase. Mai mult, aşa cum reiese şi din faptele prezentate de istoricul român Ovidiu Raeţchi, acest comportament înţelept nu era rodul unei tactici pragmatice, ci al unei convingeri profunde: „Steagul israelian instalat pe Domul Stâncii a fost coborât la cererea lui Dayan, care moştenise din adolescenţă un respect special pentru arabi şi pentru războinicii acestuia. Dayan va gestiona, de altfel, cu tact acest moment de glorie personală”.

Parcurgând vasta literatură dedicată istoriei israeliene, simţi cum problematica şi frământările specifice Ţării care este Sfântă pentru toate cele trei mari religii monoteiste „te prind”.  În fond, acestea rezonează, în mod firesc, cu problemele majore ale umanităţii, manifestate, chiar dacă în moduri diferite, pe toate meridianele.