Puneţi-vă în valiză volume de aventuri şi dragoste

Ciobit. Interviuri cu Maia Morgenstern

Acest volum prilejuieşte două revelaţii. Minunata actriţă Maia Morgenstern, un gânditor, un om comunicativ, pasionat, sensibil, avid de cunoaştere, şi criticul de teatru Oana C. Popescu, un excelent intervievator, cu har, cu o nobilă credinţă în teatru, cu intervenţii despre pierderea dimensiunii sacre a artei, în discuţii febrile de dincolo de cotidian. Răsucind cuţitul în rană, Oana Popescu analizează situaţia culturii în ţara noastră, punând întrebări deosebit de pertinente, la care Maia răspunde la fel de concis: “Politicienii noştri sunt nişte OZN-uri, nişte meteoriţi, nişte lăcuste picate din cer… Noi suntem politicienii, ei sunt oglinda noastră!”.

Lucrarea are un caracter special. Este mai mult decât o suită de interviuri cu o mare artistă, mai mult decât amintiri şi dezvăluiri despre Viaţă şi Scenă… mai mult decât o şuetă. Maia Morgenstern vorbeşte despre colegii de scenă şi film, despre regizori, despre spectacole şi repetiţii, despre lecturi interesante, concerte, turnee, despre familie, despre prima iubire… dar şi despre antisemitism, democraţie şi discriminare. Vorbind despre copilăria sa, Maia Morgenstern îşi aminteşte: “Am iubit poveştile întotdeauna şi mi-a plăcut să evadez într-o altă realitate, de obicei privind copilăria ca pe un spaţiu fericit. Cred că am avut o copilărie foarte tristă şi întotdeauna era ceva nemărturist, ceva de ascuns… nişte răni niciodată cicatrizate, nişte identităţi nu totdeauna lămurite, asumate. Cine suntem noi? De unde venim noi? Am plonjat dintr-odată în copilărie… Erau nişte văluri care nu s-au scuturat niciodată… Toate vălurile astea nu au o conotaţie pozitivă, copilăria nu era înconjurată de parfumuri dulci… nu, deloc, era un scâncet, un scrâşnet surd…”.

Maia Morgenstern, o mamă şi o actriţă distinsă, evocă amintiri dureroase ale copilăriei sale, întrebându-se “ce ştim despre dorinţele, năzuinţele, amputările femeilor din Antichitate, din Evul Mediu, cu frustrările, cu nemulţumirile lor… spălături pe creier. Ce ştim noi azi despre interzicerea, la nivel de lege, a purtării vălului, într-o ţară civilizată?”.

Maia Morgenstern este acum una dintre puţinele actriţe din România recunoscute pe plan mondial, care a cucerit America şi Europa.

Actriţa dezvăluie cu patimă câte ceva despre rolurile interpretate de ea în “Astă-seară: Lola Blau”, “Dama cu camelii”, “Miss Daisy şi şoferul ei”, în care luminează întunericul uitării cu imagini, cu amintiri, de pe scena “Teatrului Evreiesc de Stat”, cât şi în producţiile “Naţionalului” bucureştean, “Trilogia greacă”, “Livada de vişini”, unde a fost Ranevskaia, o femeie frumoasă, puţin nostalgică, senzuală, “Vizita Bătrânei Doamne”… Pe scena Teatrului “Odeon” a evoluat în “Dama cu camelii”, în “Isadora dansa”… Evocă întâlnirile sale cu Andrei Şerban, Alexandru Dabija, Răzvan Mazilu, Felix Alexa…

Dar să nu uităm că Maia Morgenstern a excelat şi în film, sub bagheta unor regizori de elită, precum Lucian Pintilie, Teo Anghelopoulos, Mel Gibson, Marta Meszaros, Mircea Mureşan, în pelicule precum “Maria şi marea”, “Balanţa”, “Patul lui Procust”, “Orient Expres”, “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Patimile lui Hristos” “Privirea lui Ulysse”.

Întrebată ce părere are despre poemul social sau politic, Maia a replicat: “Îmi place să recit pentru că privesc poezia ca pe o taină, ca pe un mister”.

Orice întâlnire cu Maia Morgenstern se preschimbă în amintire de neuitat. Stilul unui Om extrem de sensibil, care, în final, mărturiseşte: “În fiecare zi fac eforturi… lucruri neplăcute, dureroase, pe care pur şi simplu nu le pot gestiona. Le las în urmă, le zvârl în spate, sau lucruri al căror sens nu-l înţeleg sau nu-l pot accepta… Oare încerc să le uit? Vor izbucni!…”.

Văduvă pentru un an

Era vara lui 1958. „Într-o noapte, pe când avea patru ani şi dormea pe priciul de jos al patului său suprapus, Ruth Cole a fost trezită de sunetul unui act sexual care venea din dormitorul părinţilor ei. Era un sunet cu totul nefamiliar pentru ea. De curând avusese o răceală la stomac. Când a auzit-o pentru prima oară pe mama ei făcând dragoste, Ruth a crezut că mama ei vomita…

Când Ruth s-a trezit din cauza sunetului străin nu a fost sigură care dintre părinţii ei vomită, mama sau tata, apoi, în ciuda tulburării sonore nefamiliare, a recunoscut acea doză de melancolie şi isterie înfrântă care se putea detecta adesea în vocea mamei ei… Când Ruth Cole a intrat în dormitorul părinţilor ei, a văzut un tânăr în pielea goală, care se aburcase din spate pe mama ei; îi ţinea sânii în mâini şi o îndoise de mijloc, obligând-o să stea în patru labe, ca un câine, dar nici violenţa actului sexual şi nici repulsia ce ar fi provocat-o n-au făcut-o pe Ruth să ţipe. Fetiţa de patru ani nu ştia că era martoră la un act sexual, iar activitatea celor doi n-a surprins-o pe Ruth ca fiind ceva complet neplăcut”.

Un roman de o forţă emoţională copleşitoare, în care povestea lui Ruth este înfăţişată în trei părţi de către John Irving, fiecare dintre ele concentrându-se pe o perioadă critică din viaţa ei.

O descoperim în vara anului 1958, în Long Island, pe când avea patru ani. Un copil iubit, deşi mariajul părinţilor ei nu este unul fericit. Moartea celor doi băieţi mai mari într-un accident de maşină destramă încet-încet familia.

A doua parte a cărţii începe cu toamna anului 1990, pe când Ruth era o femeie nemăritată de 36 de ani, a cărei viaţă personală este eclipsată de cariera ei literară şi din motive întemeiate şi-a pierdut încrederea în bărbaţi.

Romanul se încheie cu cel de al treilea episod, în 1995, când Ruth Cole, în vârstă de 41 de ani, văduvă şi mamă, este pe cale să se îndrăgostească pentru prima oară în viaţă.

Ruth ştia că avusese noroc. „Următoarea mea carte ar trebui să fie despre noroc, despre cât de inegal sunt distribuite norocul şi nenorocul, dacă nu la naştere, atunci pe parcursul unor împrejurări ce depăşesc puterea noastră de a le controla; şi în felul în care au loc unele evenimente, aparent din întâmplare – oamenii pe care îi întâlnim, momentul în care îi întâlnim şi dacă sau când aceste persoane importante se întâmplă să cunoască pe altcineva”. Ruth a avut doar un mic nenoroc.

„Guardian” titra: „Romanele lui Irving nu sunt numai captivante. De fiecare dată, el îşi obligă cititorii să mediteze la chestiuni sociale importante – războiul, violul, incestul, dezbinarea familiei, feminismul, cultul celebrităţii – într-un mod care aminteşte de Dickens… Ca întotdeauna, Irving este inegalabil în prezentarea acţiunii, scriind fără să piardă nicio secundă”.

Cronicarul de la „Los Angeles Times” scria: „John Irving este, absolut clar, un artist extraordinar. El nu se teme să abordeze teme importante”. Iar „The Time” comenta: „Ironic, laconic, John Irving îşi schiţează personajele cu o economie care izvorăşte dintr-o măiestrie a cuvintelor şi o stăpânire perfectă a meşteşugului său”.

Citiţi acest roman scris abil, clar, excentric şi foarte amuzant.

Familia Penderwick

Era ora de culcare a lui Batty. Făcuse baie, se spălase pe dinţi, îşi pusese pijamalele de sirenă şi acum stătea în mijlocul dormitorului ei din Arundel, uitându-se în jur. Aripile de fluture erau atârnate de mânerul uşii de la dulap, pregătite pentru dimineaţă. Poza ei preferată cu Dulău, cea pe care tatăl ei i-o pusese în ramă, se afla pe măsuţa de toaletă albă de lângă fereastră. Rosalind întinsese pe pat pătura specială cu unicorn, iar Sedgewick, căluţul, Punty, elefantul albastru, Ursula ursoaica şi Fred, celălalt urs, stăteau pe pernă. Batty se decise că era un dormitor acceptabil, nu aşa de sigur şi de confortabil precum cel de acasă, dar măcar şifonierul avea pasajul acela secret până în camera lui Rosalind. Nimic nu putea să se ascundă într-un dulap ca acela, nu cu Rosalind de veghe. Rosalind avea să i se alăture îndată ca să-i spună o poveste.

Autoarea, Jeanne Birdsall, povesteşte: „Când aveam doar 10 sau 11 ani, nu mai aveam nicio carte de citit. În fiecare săptămână mă duceam la bibliotecă în speranţa că autorii mei favoriţi scriseseră ceva nou sau, chiar mai bine, că voi descoperi un autor care să scrie chiar genul de cărţi care-mi plăceau mie cel mai mult. Dar, de cele mai multe ori, sfârşeam plecând acasă cu aceleaşi cărţi pe care le citisem deja. M-am jurat atunci că mă fac scriitoare să le ofer cititorilor multe cărţi de descoperit şi de savurat”. Ea locuieşte în Massachussetts cu soţul ei, patru pisici, un iepure, un şarpe şi câinele Cagney.

În acest volum faceţi cunoştinţă cu fetele Penderwick, patru surori diferite, unite printr-o legătură specială. Mai întâi practica şi responsabila Rosalind, apoi Skye, cea încăpăţânată şi curajoasă, artistica şi visătoarea Jeane şi mica şi timida Batty, care nu merge nicăieri fără aripioarele ei de fluturaş. Când cele patru fete şi tatăl lor grijuliu pleacă în vacanţa de vară, vor avea o mare surpriză. În locul căsuţei comode pe care o ştiau, se trezesc cazaţi pe frumosul domeniu Arundel. În curând surorile vor fi ocupate să descopere magia verii la Arundel, cu grădinile sale luxuriante, podul său plin de comori, iepurii îmblânziţi şi bucătăreasa care face cele mai bune turte dulci.

Chestiunea Finkler

Romanul a fost distins cu „Man Booker Prize”, în 2010. Despre autorul acestui volum, Howard Jacobson, Jonathan Safran Foer scria: „Un adevărat gigant, un mare, mare scriitor”.

Cineva, ceva era pus deoparte pentru el. Ceva mai important decât un accident. Era înclinat spre calamitate şi nenorocire, dar de fiecare dată când una din ele lovea, el nu se afla acolo. În metroul londonez scăpase de ameninţarea unui om înarmat fiind la un singur vagon distanţă. Nici măcar nu fusese interogat de poliţie. Ai lui nu-l sunaseră să-l anunţe că prietena lui, pe care o iubise, fiica unuia dintre prietenii tatălui său, un înger cu o piele la fel de fină ca petalele de trandafir, murise de leucemie la 14 ani, în timp ce el se afla la Barcelona. Ai lui nu doriseră să-i strice vacanţa.

„Era un tip care anticipa situaţiile. Nu genul de premoniţii vagi înainte sau după somn, ci pericolele reale şi prezente în lume la lumina zilei. Stâlpi de iluminat stradali şi copaci se prăbuşeau pe rând în spatele lui făcându-i praf gambele. Maşini în viteză scăpau de sub control, urcând pe trotuar, lăsându-l să zacă grămadă, numai carne sfâşiată şi oase zdrobite. Cu femeile era cel mai rău. Când o femeie pe care Julian Treslove o considera frumoasă îi tăia calea, nu corpul ei reacţiona, ci mintea prelua totul. Ea îi alunga calmul.

Numai că oamenii care văd în viitor greşesc cronolgia, asta e tot, iar ceasurile lui Treslove mergeau cu totul anapoda. De îndată ce o zări pe femeia respectivă avu şi o presimţire despre ceea ce ar putea urma – cererea lui în căsătorie şi acceptarea ei, casa în care se vor stabili, draperiile grele din mătase, printre care s-ar întrezări lumina viorie, cearşafurile aşternute pe pat, pufoase ca nişte nori, izul de fum aromat ce se ridica uşor din horn – însă fiecare detaliu cădea în ruină – dantelăria de ţigle stacojii de pe acoperiş, jgheaburile şi ferestrele cu pervaz lat, fericirea lui, viitorul lui – în momentul când ea trecea pe lângă el în pas uşor”.

La Universitate, Julian Treslove fusese un tip modular, din bucăţi şi fragmente, fără să studieze ceva recunoscut ca obiect de studiu, ci mai degrabă asortând componente ale unor diferite discipline legate de artă. Un fost producător de radio BBC, Julian Treslove, şi Sam Finkler, un cunoscut filosof evreu, scriitor şi vedetă de televiziune, sunt prieteni vechi de şcoală. În pofida unor relaţii tensionate şi a traiului foarte diferit, cei doi n-au pierdut legătura nici cu fostul lor profesor Libor Sevcik, un ceh întotdeauna mai preocupat de restul lumii decât de slujba lui. Acum, atât Libor, cât şi Finkler sunt văduvi şi împreună cu Treslove iau masa în spaţiosul apartament al lui Libor din centrul Londrei. Era o seară dulce-amară, în care protagoniştii îşi amintesc de vremurile în care iubeau şi pierdeau, înainte de despărţiri şi separări, înainte de a fi avut ceva şi de a trăi cu frica în sân că într-o zi îl vor pierde. Treslove descoperă că nu are destule lacrimi pentru tot ce au pierdut prietenii săi…

Şi ca în fieare seară, exact la ora 11.30, în drum spre casă, ezită o clipă în faţa vitrinei celui mai vechi magazin şi atelier de viori din ţară, moment în care este atacat. În urma acestui atac se schimbă totul…

Talismanul norocos

O poveste sensibilă de dragoste, de Nicholas Sparks, care va emoţiona pe oricine o citeşte. Până la găsirea fotografiei, viaţa lui Thibault decursese aşa cum plănuise. El avusese mereu un plan. Îşi dorise să se descurce bine cu şcoala şi reuşise, simţise nevoia să se implice într-o varietate de sporturi. Îşi dorise să înveţe să cânte la pian şi la vioară şi devenise atât de priceput încât putea să compună. După facultatea absolvită la Universitatea din Colorado, plănuise să se înroleze în Marină.

Un puşcaş marin, pe nume Logan Thibault, găseşte în deşertul irakian fotografia unei femei zâmbitoare care-i va deveni un fel de talisman în perioada şederii în Irak. Curând după aceea, el începe să aibă noroc, câştigă la poker şi chiar supravieţuieşte într-un atac cu bombă în care îşi pierd viaţa doi camarazi ai săi. La întoarcerea în Colorado, Thibault nu-şi poate scoate poza şi nici femeia din minte, aşa că îşi propune să o găsească. Romanul a fost ecranizat în 2012, în regia lui Scott Hicks, cu Zac Efron în rolul lui Logan Thibault şi Taylor Schilling, întrupând-o pe femeia din fotografie, Beth Clayton.

„Şterse praful curăţând imaginea de pe fotografie şi atunci o văzu pentru prima dată. Pe spatele fotografiei citi cuvintele: «Ai grijă! E.», scrise de mână. Era o blondă cu zâmbetul şi ochii obraznici, de culoare jadului, îmbrăcată cu blugi şi un tricou personalizat cu inscripţia Lucky Lady. Alături de ea se afla un ciobănesc german cu botul gri”.

Templul negru

Un document exploziv. O dispariţie misterioasă, un secret vechi de mai bine de un secol.

Un intrus în sferele oculte ale Puterii zguduie din temelii o mega conspiraţie.

„După debutul cu «Cercul Kagan» şi «Afacerea Alzira», publicate la Editura RAO, Adrian Onciu se reconfirmă ca un excelent autor de thrilleruri cu acest nou volum. Scenariul inteligent şi imaginativ ne poartă de-a lungul Europei şi al unei conspiraţii de 100 de ani, fiind scris în stilul deja consacrat al autorului, rapid şi concentrat, fără zorzoane stilistice inutile, însă proaspăt şi plastic la nivelul imaginilor şi formulelor.

Uneori, într-un gen apropiat celui al romanului de spionaj, ai impresia că John LeCare a pus seminţe şi în pământul nostru”, scria Liviu Antonesei.

La Agenţie, Andrew învăţa lucruri interesante. Preluase de la tatăl său departamentul Culte religioase. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că o astfel de firmă ar putea câştiga foarte mulţi bani din consultanţă în domeniul cultelor.

La insistenţele lui Howard, în timpul liceului, urmase un curs facultativ de istorie a religiilor, aşa că termenii îi erau cât de cât familiari. Însă ceea ce avea să afle în săptămânile următoare depăşea cu mult teoria învăţată în şcoală.

În primul rând, Howard îi lăsase în calculator un fişier cu peste 500 de pagini: un scurt rezumat cu cele cinci principale religii ale lumii – iudaism, creştinism, islam, hinduism şi budism, proporţia aproximativă a fiecărui cult în cadrul populaţiei lumii – reţinuse din liceu că musulmanii şi creştinii aveau circa 3,5 miliarde de adepţi. Apoi, câteva pagini despre principalii lideri religioşi ai lumii, Papa Benedict, arhiepiscopul de Canterbury, Dalai Lama, Regina Marii Britanii şi Muhamad Sayid Tantawy. Era numai o mică parte dintre ei. Mai citise despre Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva, despre istoria ecumenismului, a Vaticanului şi despre relaţiile Agenţiei de sute de ani cu reprezentanţii fiecărui cult. Şi se întreba ce era de fapt Agenţia în acei ani. Howard îl atenţionase că bunicul şi străbunicul său lucraseră tot în slujba Agenţiei. Poate trebuia să aibă puţină răbdare”.

Cineva trebuie să meargă până la capăt. Cineva trebuie să afle adevărul. Oare va reuşi?…

Fugarul

Volumul scris de Christian Jacq face parte din seria „Răzbunarea Zeilor”. „Oamenii trădaseră iarăşi. Neputând să îndure nici rătăcirile, nici nevolnicia oamenilor, zeii nu vor întârzia să se răzbune. Însă, chiar şi în toiul furtunii, Divina Adoratoare va ţine piept vitregiilor până în ultima clipă. Domnind peste oraşul sfânt Karnak, preoteasa împlinea ritualurile regale, înălţa edificii şi cârmuia un grup de credincioşi pe care faraonul Amasis, deşi îndrăgea cultura greacă, îl respecta… Dar oare graţie comorii vor scăpa de răzbunarea zeilor? Iar dacă se vor dovedi vrednici, ea le va oferi comoara adăpostită la Karnak?”

Egipt, anul 318 î.Ch. Deşi muncea de puţin timp în Casa tălmacilor, tânărul Kel, socotit peste măsură de înzestrat şi hărăzit unei frumoase cariere, fusese însărcinat să se ocupe de documentele mai dificile. Aşa îşi vedea viitorul asigurat. Dar într-o zi săvârşise o greşeală teribilă, iar în momentul în care ajunge, îi găseşte pe prietenii săi şi pe bătrânul învăţat ucişi. Îşi dă seama că asta s-a întâmplat din cauza papirusului cifrat pe care se chinuise să-l tălmăcească. Papirusul conţine numele celor care puseseră la cale un complot împotriva faraonului, dorind să-l ucidă. Kel a luat papirusul şi a fugit. Dar se înşelase. Cei care pătrunseseră în Casa tălmacilor nu erau nici ucigaşi, nici hoţi, ci soldaţi pe care îi nedumerise că tovarăşul lor lipsea din capătul străduţei. Iar după toate indiciile, vinovatul pentru acest măcel era Kel. Aşa începe fuga.

Divina Adoratoare

Este cel de al doilea volum al seriei „Răzbunarea Zeilor”. Cariera de romancier a lui Christian Jacq se întrepătrunde cu cea de egiptolog, cele două domenii dialogând în romanele sale.

Într-un regat aflat sub ameninţarea invaziei grecilor, lupta pentru putere s-a transformat într-un veritabil măcel. Soarta tânărului scrib Kel e pusă la grea încercare, fiind acuzat pe nedrept de uciderea colegilor săi. Pentru a-şi demonstra nevinovăţia, are nevoie de ajutor, iar singura pe care poate conta este minunata Nitis, tânăra preoteasă care-l iubeşte cu disperare. Dar Nitis a fost răpită. Lui Kel nu-i mai pasă de nimic, nici de misteriosul papirus, nici de soarta Egiptului. Trebuie să o găsească pe Nitis.

„După noaptea iniţierii, Kel nu simţea nici pic de oboseală. Mintea şi sufletul se deschiseseră către o lume spirituală ale cărei taine erau dezvăluite la Karnak de secole doar iniţiaţilor. Se apropia ora să părăsească templul şi pe Divina Adoratoare. Gândul îi zbură la Mai Marele său din Casa tălmacilor, ucis pentru că oprise papirusul cifrat şi încercase să-l descifreze. Dar Regina şi complicii ei hotărâseră să le curme viaţa tuturor colegilor lui, astfel încât Egiptul să rămână surd şi orb şi să îngăduie perşilor să pregătească atacul fără ştirea regelui Amasis, prea încrezător în aliaţii săi greci. Iar el, Kel, slujise drept ţap ispăşitor la sfaturile «prietenului» său Demos, înlăturat apoi şi el”.

Dar firavul echilibru atins de soţia pământeană a zeului ascuns Amon n-avea să dureze multă vreme.

Cărţile sunt publicate la Editura RAO.