Radu Lupu, un pianist de dimensiune cosmică

Pentru aniversarea celor 65 de ani ai marelui pianist Radu Lupu, Casa „Decca” a lansat integrala înregistrărilor sale solo, în care se regăseşte sonoritatea de diamant brut.

Radu Lupu stabileşte contactul printr-un fel de asceză, care revelează nu forma sau structura muzicii, ci fluxul ei interior, care este în acelaşi timp mişcare şi imobilitate. El trebuie să uite publicul, sala, convenţiile concertului, propriile degete devenind accesorii pe care le dirijează aşa cum un dirijor îşi conduce instrumentele şi ajunge să le dozeze pentru a crea propriul său sunet. „Uneori i se întâmplă să explodeze: ermitul devine diavol şi incendiază instrumentul, asumându-şi riscuri nebuneşti, lăsând auditoriul interzis după o sonată de Schubert ca un upercut. În mod categoric, insesizabil, Radu Lupu ne poartă unde vrea şi nu ştii niciodată dinainte dacă vei ajunge în paradis sau în purgatoriu. Nu contează. Publicul este gata să-l urmeze oriunde”, scria Etienne Moreau în revista „Diapason”.

Reţeta lui este făcută dintr-o muncă de fineţea celei a unui ceasornicar şi din economie de mijloace. A reflecta, a asculta, a reveni în permanenţă asupra unui aceluiaşi repertoriu sunt singurele lui modalităţi de a atinge precizia, de a îmbogăţi sunetul, memoria şi de a obţine această sonoritate de diamant brut, cu străluciri întunecate, pe care nu o mai reuşeşte nimeni.

Cântând la patru maini cu Daniel Barenboim

Născut în 1945 la Galaţi, începe să studieze pianul, la vârsta de 6 ani, cu Lia Busuioceanu şi la vârsta de 12 ani debutează cu un program complet de muzică compusă de el însuşi. După absolvirea Şcolii Populare de Artă din Braşov, îşi continuă studiile la Bucureşti, cu renumita Florica Musicescu, mama spirituală a lui Lipatti, şi cu Cella Delavrancea. La 16 ani, în 1961, primeşte o bursă la Conservatorul din Moscova, unde va studia 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus şi, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus. În 1966, în perioada studiilor din Rusia, concertează la Moscova şi Leningrad. Participă la Concursul de pian „Van Cliburn” de la Fort Worth, Texas, unde câştigă premiul I. Doi ani mai târziu obţine Premiul I la Festivalul Internaţional „George Enescu”, iar în 1969 este învingător la „Concursul Internaţional de Pian” de la Leeds, în Marea Britanie. În toamna aceluiaşi an debutează pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Joan Chissell, de la ziarul „The Times”, scria atunci despre interpretarea „Sonatei pentru pian op.10 No.3″ de Beethoven: „El a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experienţă de viaţă, cu alternanţele sale de dezolare şi mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire”.

Se refugiază în muzică pentru a se regăsi

Juriile primelor concursuri câştigate, aşa cum se vede din notele Nadiei Boulanger, relevă un temperament închis, secret, diferit de al celorlalţi. În plină ascensiune se stabileşte la Londra, unde se află Casa de discuri „Decca”, care îl cooptează în rândul artiştilor ei, alături de compozitorul şi dirijorul Frederic Curzon, pianistul şi dirijorul Vladimir Ashkenazy, de pianista Alicia de Larrocha y de la Calle, şi îi oferă locul rămas liber prin dispariţia pianistului Julius Katchen. În 1970 înregistrează primul disc. Scena locală îl adoptă şi ea, iar apariţiile lui alături de violonistul Szymon Goldberg îi decid cariera, care traversează Atlanticul, înainte de a trece Canalul Mânecii.

În 1972 cântă în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, şi cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Deşi şcolit la Moscova, este recunoscut pentru modul personal de interpretare a operelor marilor compozitori germani şi austrieci ai secolului al XIX-lea, mai ales Franz Schubert, Johannes Brahms, Ludwig van Beethoven şi Wolfgang Amadeus Mozart, dar şi a lucrărilor semnate de cehul Leoš Janáček şi de Bela Bartók.

Va fi nevoie de mulţi ani şi tot atâtea discuri ca Europa să descopere figura lui enigmatică, subliniată de barba întunecată şi surmontată de un păr răvăşit, care îi dădeau un aspect nu tocmai agreabil.

Împreună cu dirijorul Cristian Mandeal la Festivalul Primăvara de la Praga

„Ţara din Carpaţi n-a produs mulţi pianişti, dar atunci când a făcut-o nu s-a mulţumit cu puţin. La două generaţii după Clara Haskil, la una după Lipatti, ea l-a dat pe Radu Lupu, unul dintre aştrii galaxiei pianistice cum nu sunt mulţi”, scria revista „Diapason”. Publicul român l-a ovaţionat de fiecare dată, la recitalurile şi concertele sale, aşa cum se cuvine unui pianist desăvârşit.

Cariera lui Radu Lupu continuă alături de cele mai prestigioase orchestre şi cei mai mari dirijori ai lumii, susţinând cu regularitate turnee în Europa şi Statele Unite, dar şi în Israel şi în China. A cântat cu Berlin Philharmonic, cu care şi-a făcut debutul, în 1978, la Festivalul de la Salzburg, sub bagheta lui Karajan, cu Royal Concertgebouw, cu Bavarian State şi Filarmonica din München, cu Orchestra din Paris, cu toate marile orchestre londoneze şi americane.

A fost nevoie de timp ca melomanii să iubească modul lui uşor rigid de a intra în scenă, de a se refugia imediat la pian ca pentru a se regăsi singur, în lumea lui. A fost nevoie ca oamenii să se obişnuiască cu această apariţie, cu atitudinea lui închisă, cu o poziţie brahmsiană la pian, cu spatele sprijinit de un scaun cu spătar, pe care îl foloseşte întotdeauna, cu braţele întinse, sprâncele încruntate, privirea opacă, gesturile măsurate, salutul distant şi rarele surâsuri.

În ultimii 30 de ani, Radu Lupu a refuzat cu regularitate interviurile. Într-unul dintre puţinele acordate, în 1981, îşi explica propria filosofie a interpretării muzicale: „Fiecare spune o poveste diferită şi această poveste ar trebui narată convingător şi spontan. Dacă nu este convingătoare nu are valoare”.

Un druid ce-şi murmură formulele magice

Evitând locurile publice, mondenităţile, media, pianistul rezervă umorul şi francheţea sa unui cerc de apropiaţi, familiei, câtorva artişti, aşa cum era odinioară prietenul lui, pianistul Murray Perahia.

În restul timpului se refugiază în muzică pentru a fugi de angoasă şi a regăsi artistul. Atunci, uitând de restul lumii, străluceşte nu prin detaliu, prin forţă sau prin digitaţie, ci prin linie şi mai ales prin sonoritatea de o puritate celestă, calculată miraculos, la miligram. Confraţii lui vin în număr mare la concert, încercând să sesizeze în arabescul unei fraze secretul acestei culori sonore. Dar pianistul nu recurge niciodată nici la cel mai mic trucaj: este mai mult un artizan decât un magician.

După o boală gravă, s-a întors pe scenă, mai îndepărtat ca niciodată, secret, închis în el însuşi. Cu anii, lumea lui restrânsă la Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms s-a mai lărgit puţin: Bach, Chopin, Liszt, Debussy, Bartok, dar interpretarea s-a radicalizat. Relaţiile lui s-au restrâns la cele cu lumea muzicală, reducându-şi drastic numărul apariţiilor în public, intenţionând chiar, la un moment dat, să cumpere drepturile pentru discurile sale şi să interzică publicarea lor…

Radu Lupu şi Sir Colin Davis, la concertul de la Londra din 2009, cu London Symphony Orchestra

Astăzi, „Bărbosul român”, cum îl numeşte de mai multă vreme criticul Cristopher Hus de la „Le Devoir”, se consacră înlăturării stratificărilor depuse, de-a lungul anilor, asupra capodoperelor, redându-le cu o lipsă de sofisticare, o nuditate, un adevăr şi o apropiere de ele tulburătoare. Stoicismul lui în pregătirea rarelor concerte, refuzul de a accepta plăcerea, considerată valoare care trădează morala artistică, nu se întâlnesc la nimeni altcineva. Cu oarecare asprime uneori, dar în mod mai eficace decât ceilalţi, el reuşeşte să repună în chestiune cunoştinţele noastre, obiceiurile, modalitatea de a aborda operele, deschizând calea către abisuri de adevăr şi profunzime. Imobil în faţa pianului, aureolat de părul alb care îi dă aparenţa unui druid ce-şi murmură formulele magice, el dă viaţă muzicii cum nimeni altul nu ştie să o facă.

Înregistrările lui la „Decca” includ „Concertele pentru pian” de Beethoven, „Concertul nr.1″ de Brahms, „Concertele” de Grieg şi Schumann, integrala „Sonatelor pentru vioară şi pian” de Mozart, împreună cu Szymon Goldberg, „Sonatele pentru vioară şi pian” de Debussy şi Cesar Franck, alături de Kyung Wha Chung, piese pentru pian de Beethoven, Brahms, Schumann şi Schubert.

În 1995 a obţinut două premii „Grammy” la categoria „cea mai bună înregistrare instrumentală a anului”, pentru „Sonata în Si bemol major” şi „Sonata în La major D664″ (la patru mâini cu Daniel Barenboim), de Schubert şi un premiu „Edison” pentru „Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului”, cu sonate de Robert Schumann (Kinderszenen, Kreisleriana şi Humoresca). Anul 2006 a fost marcat de înmânarea, pentru a doua oară, a Premiului „Abbiati”, acordat de Asociaţia Criticilor Italieni (prima dată fusese în 1989), şi de Premiul „Arturo Benedetti Michelangeli”.

Pianistul Radu Lupu a atins nu numai o desvârşire în privinţa virtuozităţii, dar şi o mânuire a sunetului în complexitatea nuanţelor, atingând vibraţiile infinitezimale ale poeziei.