Râsete, strigăte, ovaţii, aplauze

Încă o dată se demonstrează că Avignon-ul are acel talent deosebit de a invita pe teritoriul său artişti de valoare din toată lumea şi de a le pune la dispoziţie mijloacele necesare pentru a se exprima.În secţiunea oficială “In” a festivalului, cea care îşi propune de fiecare dată mari producţii, au triumfat până acum trei spectacole.

Magnificul “Maestrul şi Margareta”

Romanul lui Bulgakov, pus în scenă de Simon McBurney, a deschis Festivalul de la Avignon, fiind prezentat apoi până în 16 iulie, în Curtea Papilor. O reuşită, după părerea celor mai mulţi cronicari, care a aliat actori de clasă şi o imagine vizuală excelentă.

“Deschiderea Festivalului de la Avignon s-a făcut anul acesta cu imagini grandioase, înalte cât zidurile Curţii de Onoare a Palatului Papilor. Imagini? Nu, este istoria noastă, de la Iisus Cristos la Hitler, la Stalin şi la era iPhone-ului, cea care se afişează în 3D pe faţadă pentru a da viaţă capodoperei «Maestrul şi Margareta» a scriitorului rus Bulgakov. Dar, la sfârşit, nu tehnologia folosită de regizorul britanic ne dărâmă certitudinile, ideile nobile şi mitul atotputerniciei noastre, ci cuvintele maestrului rus”, scrie criticul Siegfried Forster.

Paul Rhys şi Sinead Matthews în Maestrul şi Margareta

Adaptarea pentru scenă a regizorului englez a fost ovaţionată şi aplaudată îndelung, nota “Telerama”. Aceleaşi elogii şi în “Le Figaro”. “Le Monde” a fost mai ponderat. Această frescă epică, fabulă fantastică şi politică totodată, plasată în Moscova anilor ’30, a fost transpusă într-un spectacol impresionant, în perfectă simbioză cu povestea-fluviu pe care autorul rus a scris-o în timpul lui Stalin. Portretul dictatorului apare la intervale regulate pe faţada Palatului, care se fisurează progresiv.

Sosirea lui Satan la Moscova, sub trăsăturile profesorului Woland, istoric specializat în magie neagră, bulversează existenţele mai multor personaje. Apar Iisus, care-l scapă pe Pilat din Pont de o teribilă durere de cap, Margareta, care îşi plânge iubitul pierdut, sau faimosul motan Behemot, într-o montare în care burlescul, delirant uneori, ocupă un loc ce nu poate fi neglijat.

Decorul, brechtian (scaune, mese, câteva paturi), nu încearcă să creeze iluzii. Motanul, de exemplu, este o marionetă acţionată de mânuitori la vedere. Totul este prins însă într-un vârtej de lumini care se aprind în toate ungherele curţii şi pe zidurile Palatului. În felul acesta, spaţiul se dilată, se transformă ca prin vrajă, amintind de atmosfera romanului. Întregul Palat al Papilor devine parte componentă a montării. Zidul înalt serveşte de imens ecran pentru un plan al Moscovei, ferestrele se luminează uneori de o scenă jucată pe platou, dar proiectată în gros plan în acelaşi timp. Scena în care Margareta zboară goală pe deasupra Moscovei se materializează sub ochii spectatorului. Regizorul excelează în jocul imaginilor proiectate. Calul, format din scaune, se ridică astfel către cer şi Margareta zboară, purtată de trupă. Şi tot astfel, regizorul Simon McBurney îi poartă pe Maestru şi pe Margareta prin străduţele moscovite ale epocii lui Stalin sau prin Ierusalimul din vremea lui Iisus.

Tulburătoarele imagini în 3D proiectate în Curtea Papilor cu Maestrul şi Margareta

Spectacolul se derulează într-un ritm infernal, purtând privitorul dintr-o epocă în alta, din Palestina lui Pilat din Pont în Moscova anilor ’30, dar şi în războiul din Irak sau în Germania nazistă. Ierusalimul, Moscova, comitetul scriitorilor, spitalul psihiatric, un parc, o cameră de hotel se perindă găzduind diferitele scene.

Trupa lui Simon McBurney, “Complicité”, creată în 1983, compusă din 16 actori, are carismă şi dovedeşte o energie copleşitoare în transpunerea acestei intrigi atât de dense. Partitura muzicală joacă un rol preponderent la McBurney, care a ales, pentru accentele ei dramatice, “Simfonia a X-a” de Şostakovici.

McBurney explică fascinaţia sa pentru “Maestrul şi Margareta”: “Lumea în care noi trăim este o ficţiune elaborată, o construcţie imaginară. Fără îndoială este rolul artei să pătrundă acest adevăr”. Şi astfel, regizorul englez sugerează că iluzia are puterea de a risipi toate minciunile. Regizorul se defineşte în primul rând ca un povestitor al istoriei. Punerea în scenă a lui McBurney este atât sonoră, cât şi vizuală. Scenele de grup sunt extrem de coregrafice. McBurney a fost, la Paris, elevul lui Jean Lecoq, fondatorul teatrului corporal, şi trupa se pliază excelent, fără nicio notă falsă, pe partitură fără a cădea în patina baletului mecanizat.

Romeo Castellucci şi muzica sferelor

Romeo Castellucci, The Four Seasons Retaurant

Regizorul italian a revenit la Avignon cu montarea sa de cursă lungă, a cărei primă variaţie a fost prezentată cu doi ani în urmă, la Rennes, cu “Vălul negru al pastorului”, după Nathaniel Hawthorne. Din această serie face parte şi “The Four Seasons Restaurant” (până în 25 iulie), după numele restaurantului pentru care pictorul american Mark Rothko pictase mari panouri pe care le-a retras apoi, considerând că locul lor nu este acolo. Castellucci, spirit ascuţit, pasionat de ştiinţă şi de înţelegerea lumii, încearcă să explice publicului ce înseamnă o gaură neagră. Totul, însoţit de muzica sferelor.

Mai întâi este un sunet fantastic, extrem de puternic. Urmează o suită de scene care se înlănţuie enigmatic într-un coşmar, în care zece femei, după ce şi-au tăiat simbolic limba, spun pasaje din “Moartea lui Empedocle” de Hölderlin. Ele sfârşesc prin a naşte, din pântecul format din celelalte, şi părăsesc goale scenă pe care sunt puse mai multe pistoale kalaşnikov.

Apoi, într-o mişcare fascinantă a cortinei albastre, care devine o mare verticală, se aud zgomote, trosnituri, ca o simfonie a lumii vechi într-o mişcare perpetuă. Revine furtuna cosmică, asemeni vulcanului Etna furios. Hölderlin vorbeşte despre el, povestind despre Empedocle. Dar se distinge un drapel, steagul negru al naufragiului care trimite la Hölderlin, la Rothko, la Pastor. Un spectacol incomod, de mare forţă, după cum subliniază “Le Figaro”.

Romeo Castellucci a construit un ciclu teatral, în mai multe episoade, fiecare pornind de la o operă picturală sau literară. După figura lui Christ pictată de Antonello da Messina, la ediţia trecută, după Dante din “Divina Commedia”, după povestea pastorului Hooper, a venit rândul lui Rothko. Spectacolul este o interogaţie privind neliniştea omului în faţa imaginilor şi a folosirii lor, dar şi asupra respingerii sociale a artistului. Regizorul vrea să sondeze “relaţia între reprezentare şi negarea aparenţei, care, de la tragedia greacă încoace, susţine relaţia omului occidental cu imaginea”. În afara oricărui naturalism, a oricărei referinţe explicite, imaginarul lui Castellucci reconstruieşte forma în mijlocul haosului, pentru a permite spectatorului să intre în “tabloul uman al lui Rothko” şi să conştientizeze decizia pictorului de a “trasa absenţa”.

Romeo Castelucci semnează şi decorul şi costumele, iar muzica este compusă de Scott Gibbons.

Castellucci deschide spectacolul cu o furtună, o dezlănţuire telurică, ca un tsunami, ca un accident nuclear asemănător cu cel care făcuse ravagii în Japonia. La această dezlănţuire cosmică, ca într-o lecţie de astrofizică, contribuie şi muzica stelelor, a sferelor.

Teatrul politic al lui Thomas Ostermeier

Un duşman al poporului, din teatrul politic al lui Ostermeier

Regizorul german propune la Avignon, până în 23 iulie, o versiune halucinantă a piesei lui Ibsen “Un duşman al poporului”.

Pe scena de la “Opéra-Théâtre” din Avignon, tânărul Doctor Stockmann, interpretat de Stefan Stern, încearcă să-şi convingă concetăţenii de motivele serioase ale luptei sale. El îi interpelează pe spectatori: “Şi adevărul? Şi dreptul? Şi democraţia?”. Aceştia intră imediat în joc.

În sală se află şi alte “personaje” ale piesei lui Ibsen. Stockmann a descoperit că apele termale care fac bogăţia micii localităţi sunt poluate. A cerut unui ziar să publice informaţia. Dar a uitat că fratele lui este primarul localităţii şi vede lucrurile altfel. Lupta fratricidă se transformă într-o animată şi zgomotoasă discuţie politică.

În sală, publicul ia cuvântul, îşi dezvoltă argumentele, încearcă să-l susţină pe Stockmann, dar, analizând limitele puterii sale, cade uneori în capcana întrebărilor tendenţioase, specifică “L’Express”.

Un duşman al poporului, regizat de Thomas Ostermeier

Thomas Ostermeier supraveghează agitaţia mulţimii. El dă semnalul sfârşitului sau reluării piesei. Se impune măiestria trupei de la “Schaubühne”.

“Ce loc există pentru adevăr şi dreptate într-o societate supusă economicului şi finanţelor”, este întrebarea pe care o descoperă regizorul în piesa lui Ibsen din 1882. Textul, cu implicaţii politice clare, dar un pic prea lung şi complicat, este revigorat, actualizat datorită dramaturgului Florian Borchmeyer, scenografului Jan Pappelbaum şi distribuţiei care debordează de tinereţe.

Ca întotdeauna, Ostermeier şi-a asumat un risc. Acela de a da cuvântul publicului, transformând spectacolul într-un forum. Au fost remarcaţi, alături de actorul din rolul principal, Stefan Stern, şi Eva Meckbach, singura femeie din spectacol, dar şi Ingo Hülsmann, Christoph Gawenda, David Ruland, Moritz Gottawald, Thomas Badind.

Publicul a ovaţionat îndelung trupa la finalul spectacolului.