Recitindu-i pe clasici

Lansarea primului volum din seria Fundoianu – Fondane

Opere I, Poezia antumă

„Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,/ dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,/ dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri –/ femeie cu gândirea ca un polen netrebnic/ şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă”.

Marţi, 6 martie, ora 18.30, Editura ART vă invită la librăria „Bastilia”, în Piaţa Romană, unde va avea loc lansarea primului volum al seriei „Fundoianu – Fondane: Opere, Poezia antumă”. Invitaţi: Nora Iuga, Geo Şerban, Paul Cernat, Mircea Martin.

„N-am să-mi iert niciodată că nu mi-am notat spusele lui, truvaiurile, salturile unei gândiri deschise spre toate orizonturile, luptând permanent cu tirania şi mediocritatea evidenţelor, gândire însetată de propriile ei contradicţii şi parcă îngrozită că ar putea izbândi”, scria Emil Cioran despre B. Fondane în „Exerciţii de admiraţie”.

Ediţia îşi propune să descopere şi să redescopere pentru publicul român un foarte important autor.

Născut în 1898, la Iaşi, într-o familie evreiască, a cărei ramură maternă număra câţiva cărturari de marcă, B. Wechsler va deveni sub numele de B. Fundoianu un publicist remarcabil şi un poet care va reformula lirismul românesc, iar sub numele de Benjamin Fondane va semna scenarii de film, piese de teatru, eseuri filosofice şi poeme care l-au impus în elita intelectualităţii franceze.

Comentator literar şi politic de o luciditate excepţională, vecină uneori cu profeţia, apropiat de mediile Avangardei, dar adversar al oricărui extremism străin de spiritualitate şi de cultură, Fundoianu-Fondane a sfidat calomnia împrejurărilor istorice şi a crezut în destinul operei sale: Fundoianu-Fondane este un autor peren, adică actual.

„Ceea ce în anii puţini ai afirmării sale (1917-1922) nu avea cum să se vadă prea clar, ceea ce s-a uitat prea uşor în perioada imediat următoare – şi după aceea – ni se înfăţişează astăzi ca o certitudine: B. Fundoianu a fost una dintre minţile cele mai luminate, una dintre sensibilităţile cele mai aderente la adevărata noutate, unul dintre avanposturile conştiinţei estetice româneşti interbelice. […] Locul lui Fundoianu în poezia românească este după Arghezi şi Bacovia, care l-au înrâurit, şi după Blaga, dar înaintea lui Adrian Maniu, a lui Ion Pillat, a lui Voiculescu şi chiar a lui Vinea”, comentează criticul Mircea Martin.

„Ca viziune artistică, Fundoianu e mult mai aproape de Chagall sau Soutine, şi prin aceasta de poeţii expresionişti, decât de Francis Jammes. În ciuda aparentului lor bucolism, Priveliştile comunică o nelinişte adâncă şi secretă. E cântată nu natura, ci «sufletul» ei demonic nevăzut”, scria Ovid. S. Crohmălniceanu.

„Pentru spiritul poetului mistuit de pasiunea cunoaşterii, existenţa elementară, vegetativă, nu poate fi o soluţie: un nou spaţiu se cere deci inventat. Fundoianu prelungeşte astfel o temă deja consacrată de simbolismul din care el însuşi se desprinsese. O face însă cu o energie nouă şi cu o cutezanţă a expresiei trădând o altă vârstă a poeziei”, aprecia Ion Pop.

Fondane a jucat un rol important în cultura franceză a anilor ’30, la numai un deceniu de la sosirea sa la Paris. După ce a bulversat conştiinţa publică românească, denunţând statutul tributar, „colonial” al culturii române faţă de cultura franceză, după ce a revoluţionat sensibilitatea lirică românească prin „Priveliştile” sale, el a reînnoit substanţial exegeza critică a poeziei moderne. Volumele sale s-au bucurat de aprecierea unor autori precum Benedetto Croce, Miguel de Unamuno, Miguel Angel Asturias, Jean Cocteau, Marcel Raymond, Raymond Aron…

În afara raporturilor mai mult sau mai puţin strânse cu artişti şi gânditori originari din România – Brâncuşi, Tzara, Marcel Iancu, Victor Brauner, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran –, întâlnirea cu Antonin Artaud, Bachelard, Claude Sernet, Lev Şestov a fost decisivă pentru evoluţia lui. Carte sa „Imagini şi cărţi din Franţa”, apărută în 1922, a reuşit să stârnească un oarecare zgomot prin afirmaţia că literatura română ar fi o simplă colonie a literaturii franceze.

Capitolele cărţii sunt grăitoare pentru mersul gândirii critice: „Maeştri şi modele româneşti”, „Roze, parfumuri şi extaze”, „Vechiul şi noul clasicism, dilemele creatorului”, „Poezia – un spaţiu dincolo de natură şi de peisaj”, „Priveliştea – adoraţia pământului”.

În 3 octombrie 1944, un mare poet, un strălucit gânditor, un intelectual de o rară calitate umană era ucis la Auschwitz, îmbogăţind, cum scria Virgil Teodorescu într-un poem omagial, „cenuşa cuptoarelor naziste cu un pumn de pulbere rătăcitoare”.

Despre poezia lui Fundoianu s-a vorbit şi se va vorbi mult de acum încolo…

În căutarea timpului pierdut. Swann

Marcel Proust rămâne la fel de tulburător în conştiinţa literară a lumii ieri ca şi azi.

„Romanul lui Proust: senzaţia copilăriei regăsite, a unei pajişti mereu verzi, a unui izvor de apă mereu vie. Ceva a fost făcut: şi îşi are locul printre lucrurile lumii, nu încetez a-mi spune în faţa acestei construcţii a omului. Primul roman din «În căutarea timpului pierdut» are o autonomie prin care se revelează, în deplinătatea lor, o structură şi o viziune originale care au revoluţionat proza secolului nostru. Inclus şi articulat puternic în ansamblu, «În căutarea timpului pierdut» – definit de Proust însuşi ca fiind analogul unei simfonii sau al unui edificiu arhitectonic – «Swann» nu are nevoie de continuare. Bucuria unei cunoaşteri totale îi este dată cititorului care ajunge la ultimul cuvânt al cărţii”, scria Irina Mavrodin, excelenta traducătoare a acestui volum.

„Încerca să se întrebe cine este «ea»; căci iubirea şi moartea seamănă nu atât prin acele trăsături atât de vagi despre care se vorbeşte întruna, ci prin faptul că ne silesc să ne întrebăm tot mai mult, din teama că realitatea lui ne va scăpa, asupra misterului personalităţii. Iar acea maladie care era iubirea lui Swann sporise în asemnea măsură, era atât de strâns legată de toate obiceiurile lui Swann, de toate faptele sale, de gândirea, de sănătatea sa, de somnul său, de viaţa lui, ba chiar şi de ceea ce el dorea să se întâmple după moartea sa, era în asemnea măsură una cu el încât nu ai fi putut-o smulge din trupul său fără să-l nimiceşti pe el însuşi aproape în întregime: după cum spun chirurgii, iubirea lui nu mai era operabilă”.

Nimeni nu a dat atâta consistenţă nemuritoare unui lucru impalpabil precum memoria ca Proust. „Voiam să am sub ochii trupului meu, pentru a şti dacă erau tot atât de fermecătoare pe cât le vedeau ochii memoriei mele, pălăriuţe de femei atât de turtite încât păreau cununiţe. Acum toate pălăriile erau imense, acoperite cu fructe şi flori şi cu felurite păsări. În locul frumoaselor rochii în care doamna Swann părea o regină, tunici greco-saxone puneau în evidenţă, prin pliurile lor amintind de statuetele de Tanagra şi uneori în stilul Directoratului, ţesături Liberty presărate cu flori ca de hârtie colorată… Şi toate aceste părţi noi ale spectacolului nu mai puteau avea pentru mine consistenţă, unitate, existenţă, căci nu mai aveam puterea pe care mi-o dăduse credinţa în ele, treceau prin faţa mea răvăşite, la întâmplare, fără niciun adevăr, necuprinzând în ele nicio frumuseţe pe care ochii mei ar fi putut încerca să o alcătuiască precum odinioară. Locurile pe care le-am cunoscut nu aparţin numai lumii spaţiului, unde le situăm spre marea noastră uşurinţă. … Amintirea unei anumite imagini nu este decât părerea de rău după o anume clipă: iar casele, drumurile, aleile sunt repede trecătoare, vai! ca şi anii…”

Un om care doarme ţine în jurul lui firul orelor, ordinea anilor şi a lunilor. El le consultă din instinct, trezindu-se, şi citeşte în ele, până la trezirea lui: dar ordinea lor se poate învălmăşi sau rupe. „Memoria sa, memoria coastelor sale, a genunchilor săi, a umerilor săi, îi înfăţişa succesiv câteva dintre camerele unde dormise, în timp ce în jurul lui zidurile invizibile, schimbându-şi locul după forma încăperii imaginate se învolburau în tenebre. Aceste evocări rotitoare şi nedesluşite nu durau niciodată mai mult de câteva secunde…”

Bel-Ami

„Duroy mergea încet, sorbea aerul uşor, mirositor, ca o trufanda de primăvară. Trecu de arcul de triumf Etoile şi apucă de partea cealaltă a aleii călăreţilor. Îi privea cum merg la trap sau la galop, bărbaţi şi femei, bogaţii lumii şi abia dacă îi pizmuia acum. Îi ştia mai pe toţi pe nume, ştia cifra averilor şi istoria vieţii lor, funcţiile lui făcând dintr-însul un soi de almanah al oamenilor cu nume şi al scandalurilor pariziene. Amazoanele treceau subţiri şi parcă turnate în stofa închisă a rochiei lor, cu acel ceva măreţ şi de neapropiat pe care îl au multe femei călăre: şi Duroy îşi petrecea recitând încet cum se recită litaniile în biserică numele titlurilor şi starea amanţilor pe care îi avuseseră: Baronul, Prinţul, Rose Marquetin de la Operă…Văzu mulţi de acei presupuşi că măsluiesc cărţile, pentru care cluburile oricum sunt mijlocul de trai, singurul mijloc bănuit pe drept. Văzu oameni de finanţe a căror avere nemărginită avea de obârşie un furt şi care erau primiţi pretutindeni, în casele cele mai nobile, apoi oameni atât de respectaţi că micii negustori îşi descopereau capul înaintea lor, dar ale căror matrapazlâcuri sfruntate în marile întreprinderi naţionale nu erau o taină pentru nimeni. Alţii foarte cu nume mare trăiau pur şi simplu din veniturile femeilor lor, alţii din veniturile amantelor lor. Toţi aveau înfăţişarea măreaţă, buza mândră, privirea obraznică”.

Ambiţios şi oportunist, micul funcţionar Georges Duroy se lansează fără ezitare în viaţa trepidantă a Parisului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscând o ascensiune socială uluitoare. Şi toate le obţine prin principala sa armă, seducţia. Femeile din viaţa sa de care se foloseşte fără încetare îi înlesnesc drumul către putere, deschizându-i calea către cele mai puternice personaje din politica şi presa vremii. Şantajul, maşinaţiunile şi lipsa de scrupule fac parte din arsenalul său şi niciun obstacol nu-i stă în cale.

Romanul retrasează ascensiunea socială a lui Georges Duroy de Cantel (sau Georges Duroy), ambiţios şi seducător, ajuns în vârful piramidei sociale pariziene graţie amantelor sale şi ştiinţei de a naviga între finanţe, presă şi politică. Satiră a unei societăţi bazate pe bani, minată de scandaluri politice, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cartea se prezintă ca o mică monografie a presei pariziene, Maupassant servindu-se în roman de experienţa sa de reporter, iar ascensiunea lui Georges Duroy poate fi comparată cu cea a autorului. Bel-Ami este descrierea perfectă a imaginii inverse a lui Maupassant. Apărut iniţial în foileton, volumul este unul dintre cele care au sedus scenarişti şi realizatori internaţionali.

Citind romanul, pătrundem în atmosfera anilor 1880-1885, în care s-a dezvoltat simţitor societatea capitalistă, în care s-au vehiculat sume enorme de bani prin speculaţii bancare şi s-a instaurat supremaţia unei categorii de oameni de afaceri necinstiţi, care au ştiut să reducă la tăcere presa, atrăgând-o de partea lor.

Paul Bourget scria: „Maupassant ne va lăsa probabil un tablou al vieţii franceze, atât provinciale cât şi pariziene, executat, aşa cum a făcut şi Turgheniev pentru viaţa din Rusia, cu o obiectivitate aproape perfectă”.