Cu ani buni în urmă, când erau în pană de subiecte externe, gazetele noastre apelau la „lumea capitalului” şi se găseau imediat o grevă la Londra, o demonstraţie a sindicatelor italiene împotriva creşterii inflaţiei cu 0,36% (!?) sau un protest de amploare al agricultorilor francezi faţă de politica europeană. Evident, apărea şi ştirea pozitivă din Estul european fericit: la Praga au înflorit trandafirii, ca să cităm dintr-un cunoscut banc din epocă.
Azi, dacă s-ar întâmpla cumva să fie în pană de subiecte de serviciu, cum li se spunea cu o formulă, mai mult ori mai puţin potrivită, Irakul şi Afganistanul ar oferi cele mai consistente soluţii salvatoare. Cu toate astea, ştirile despre durele realităţi cotidiene din aceste ţări aproape lipsesc, chit că există evenimente foarte grave. Aşa s-a întâmplat zilele trecute, la Bagdad, când cel puţin 12 persoane au pierit în urma unor atentate ce au vizat pelerinii şiiţi, morţi ce se adaugă altor 60, decedaţi în urma unei explozii din ajun a unui kamikaze.
Dacă vorbim de recorduri nedorite, să amintim, în treacăt, că, la patru luni de la alegerile legislative, Irakul nu are încă un guvern, deşi acolo s-a deplasat chiar şi vicepreşedintele american Joe Biden, care a încercat să determine coaliţia şiită să ajungă la o înţelegere. N-a reuşit nici el, iar proiectul fostului preşedinte al SUA, George Bush, de a face din Irak un pol în „marele Orient Mijlociu democrat”, arată cât de nerealist a văzut această regiune a lumii respectiva administraţie americană.
În cazul Afganistanului, lucrurile sunt şi mai complicate şi mai grave, chiar dacă în destule situaţii se merge pe linia irakiană. Mai întâi, ultima săptămână din iunie, cea în care au murit şi doi militari români din trupele NATO aflate acolo, s-a dovedit a fi cea mai sângeroasă de la începutul anului. După nici 24 de ore, alt record la fel de trist: cu cei 100 de morţi în iunie, cele 46 de ţări ce constituie forţa NATO din Afganistan au înregistrat cele mai mari pierderi într-o singură lună, de la începutul războiului şi până acum. Adică în aproape nouă ani! Cu alte cuvinte, s-a depăşit nivelul lunar de o sută de victime, ajungându-se la o situaţie similară celei mai negre perioade din Irak, cea din aprilie-iunie 2007. Până acum, cea mai sângeroasă lună din Afganistan a fost august 2009, cu 77 de morţi.
Cum spuneam, recordurile de acest gen nu se opresc aici. De la 1 ianuarie 2010, 334 de militari străini au decedat în Afganistan, anul devenind de pe acum cel mai sângeros după declanşarea acestui război, la finele lui 2001. Este adevărat, în 2009 s-au consemnat 521 de morţi, dar este vorba de 12 luni, în timp ce, în prima jumătate a lui 2010, au decedat 334.
La cele de mai sus, ca şi cum n-ar fi grăitoare pentru tragica realitate afgană, să adăugăm că, marţi, ziarul londonez „The Times” cita o scrisoare a ministrului afgan al Finanţelor în care acesta informa o membră a Camerei Reprezentanţilor din SUA că, în ultimii trei ani, cel puţin 4,2 miliarde de dolari bani lichizi au fost transferaţi în străinătate la bordul unor avioane ce au decolat din Kabul. De fapt, el crede că suma ar putea fi mult mai mare. Destinatara scrisorii era Nita Lowey, membră a foarte influentei Comisii pentru Buget a Congresului american, care nu dorea ca SUA să mai ofere fonduri Afganistanului, bani ce ajung în buzunarele responsabililor corupţi, ale baronilor drogurilor sau ale teroriştilor. Declaraţia sa intervine după ce Administraţia Obama ceruse alocarea sumei de 3,9 milioane de dolari ca ajutor acordat Afganistanului în anul bugetar 2011 ce începe în octombrie.
Cam acestea ar fi faptele nude. Pe acestea – şi altele mai vechi ori mai noi – le are în vedere influentul ziar „The New York Times” într-o analiză a situaţiei din Afganistan, analiză ce poartă titlul „Împotmolirea dinaintea înfrângerii”. Încă de la primele sale cuvinte, autorul este tranşant, el afirmând că avem de-a face cu „un război dezastruos în Afganistan, ce nu poate fi câştigat, şi pe care ansamblul ţării nu-l va susţine niciodată”. De asemenea, este denunţată o boală veche a guvernanţilor de la Washington, dar şi din alte părţi ale lumii: aceea de a nu avea curajul de a prezenta cinstit situaţia reală de la faţa locului.
După ce susţine că actuala strategie de a combate insurecţia nu va da roade, autorul scrie: „Iată, de aproape un deceniu, suntem în Afganistan. Este una dintre cele mai corupte ţări de pe planetă şi epicentrul producţiei mondiale de opiu. Aliatul nostru oficial, preşedintele Hamid Karzai, este convins că SUA nu pot să-l câştige (războiul – n.n.): aşa că încearcă să se înţeleagă cu orice preţ direct cu inamicul taliban. De multă vreme, opinia publică americană nu crede în acest război şi ea nu este deloc sigură că pentru preşedintele Obama lucrurile nu stau la fel. Însăşi ideea că putem să ne gândim să rămânem câţiva ani în Afganistan pentru a ne lupta şi a muri ESTE DEMENŢIALĂ. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu ştie câte miliarde de dolari va trebui să plătească în plus contribuabilul american”.
Acum, când, în ce le priveşte, şi SUA au stabilit un record, acela privind durata unui angajament într-un război, la Washington, analişti de marcă denunţă „scufundarea din ce în ce mai mare în fetida mlaştină afgană, din care nici preşedintele, nici gen. Petraeus (numit recent la comanda trupelor străine din Afganistan – n.n.), nimeni nu are nici cea mai mică idee privind modul în care se va ieşi. Nu există o posibilă victorie în Afganistan, doar suferinţe (….). Diferenţa între situaţia actuală şi un coşmar este că, odată cu trezirea, un vis urât ia sfârşit. Ceea ce trăim acum în Afganistan este, din nefericire, tragic şi real”.
Totuşi, Afganistanul are o miză deosebită. Ea ar consta în uriaşele zăcăminte de fier, cupru, aur şi alte minerale pe care le-au descoperit geologi americani. Este vorba de resurse estimate la circa 1.000 (o mie) de miliarde de dolari, care ar putea transforma rapid această ţară. Numai că, la ora actuală, ea se confruntă cu destule dificultăţi mari, încât nu puţini sunt cei care vorbesc şi în cazul acestei ţări, ca şi al Irakului, de acum, ori al RD Congo, din trecutul apropiat, de aşa-numitul „blestem al materiilor prime”. De pildă, multe din bazinele miniere recent descoperite se află în zone controlate de talibani şi, în plus, nu au niciun fel de infrastructură. Dar, fireşte, asta nu e totul.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.