„Regele Mihai a fost un reper moral pentru mulți exilați români“

După 23 august 1944, zarurile au fost aruncate pentru românii ce luau calea exilului și istoria intra sub zodia hazardului. Cu toate că multe file au rămas în tolba istoriei, românii l-au îmbrățișat pe Regele Mihai I ca pe o ultimă speranță, un rege deosebit de tânăr care urma să joace un rol-cheie în organizarea Comitetului Naţional Român, în lupta tuturor cu regimul comunist de la Bucureşti.

Securitatea a încercat permanent să destabilizeze exilul românesc cu ajutorul unor agenţi de influenţă precum: Virgil Veniamin, Eftimie Gherman şi Pamfil Şeicaru, consideră Mihaela Toader, expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Cotidianul: Ce loc trebuie să acordăm exilului românesc în manualele de istorie? Cum se definește și ce etape a avut după 23 august 1944?

Mihaela Toader: Cred că studierea fenomenului exilului românesc merită un loc aparte în manualele de istorie, deoarece exilul românesc postbelic reprezintă revolta celor plecaţi din ţară din motive politice. Exilul românesc coincide cu venirea unor regimuri dictatoriale ori totalitare sau a unei ocupații străine și începe, de fapt, din 1940. Fenomenul exilului se identifică în Occidentul Liber după cel de-al Doilea Război Mondial, ca un continuator şi păstrător al idealurilor şi valorilor de libertate şi democraţie din România. După 23 august 1944, contextul politic intern şi internaţional i-a determinat, pe de o parte, pe românii din străinătate ce deţineau posturi-cheie (cum ar fi diplomaţii şi ataşaţii militari) să renunţe la a se mai întoarce în ţară, iar pe de altă parte, în România s-a încercat o evadare din sistemul politic care începea să se configureze imediat după 6 martie 1945. Putem vorbi despre câteva etape ale exilului românesc postbelic: de pildă, până prin anii 1950 au reușit să plece din țară acei români îngrijorați de situația politică din România, iar după 1964, exilul a devenit mai numeros. De ce s-a îmbogățit sau a devenit mai numeros?! Pentru că statul român elibera pașapoarte și mulți au putut pleca în excursie fără să se mai întoarcă în țară. Deși situația se îmbunătățește prin relativa liberalizare a regimului politic din România, totuși numărul plecărilor din țară sporește. Datorită liberalizării regimului, va spori numărul de exilați în Occident, chiar dacă nu mai erau personalități de marcă din perioada anilor 1948-1964. Un alt paradox pentru perioada 1964-1971 l-ar reprezenta importanța exilului mult diminuată, fiindcă se înregistrează așa-numita „prestigioasă imagine a regimului ceaușist“ în străinătate datorită politicii externe pe care o lansează regimul de la București.

După 1971 până în 1989, exilul va continua să capete importanță și vor apărea, după anii 1977-1979, în special, disidenții în exil. Atunci se va crea indisolubila legătură dintre disidență și exil.

Ce a reprezentat Comitetul Național Român pentru exil? Ce personalități politice s-au identificat cu acest organism?

Comitetul Național Român s-a înființat ca un organism politic începând cu anul 1948 în Statele Unite, la Washington, din inițiativa generalului Nicolae Rădescu, sub patronajul Regelui Mihai. Scopul acestui Comitet era de a-i unifica pe românii din exil, de a oferi asistență refugiaților și a se opune regimului politic de la București. Cu toate că acest organism a fost de multe ori prezentat drept un guvern în exil, nu putem afirma că a avut această recunoaștere. Să nu uităm că, la acea dată, erau recunoscute oficial de către SUA regimurile politice din Europa de Est, cu excepția statelor baltice (Estonia, Letonia, Lituania), ceea ce făcea imposibilă promovarea unor guverne în exil.

S-a afirmat de multe ori că acest Comitet nu a reușit să-i coaguleze în jurul său pe români pentru o cauză comună și totuși este important de subliniat un „amănunt“: prezența Regelui a conferit legitimitate acestui organism politic de reprezentare a exilaților.

Din Comitetul Național Român au făcut parte: Cornel Bianu, Grigore Niculescu-Buzești și Augustin Popa, din partea Partidului Național Țărănesc; Mihail Fărcășanu, din partea Partidului Național Liberal; Iancu Zissu, din partea Partidului Social Democrat, și patru personalități care nu aveau reprezentare politică: Nicolae Caranfil, Alexandru ­Cretzianu, Grigore Gafencu și Constantin Vișoianu. Comitetul Național Român a fost subvenționat cu o sumă nu foarte mare din partea National Committee for a Free Europe, dar „mărul discordiei“, cum a fost numit Fondul Cretzianu sau, cum i s-a mai spus, Fondul elvețian, a creat primele tensiuni în rândul exilaților, care reprezentau Comitetul Național Român. Fondul Cretzianu a fost creat de mareșalul Antonescu drept o rezervă de stat în Elveția. Din multe surse și documente, se arată că diplomatul Alexandru Cretzianu și-a însușit acest fond de bani, recurgând doar la mici donații pe care le făcea în cadrul Comitetului. După generalul Rădescu, la conducerea Comitetului a urmat Constantin Vișoianu. Acesta a reușit să orienteze Comitetul în direcția unei reprezentări diplomatice, elaborând pentru diverse organisme internaționale memorii cu privire la realitățile din România.

Care au fost raporturile regimului comunist cu exilul românesc? În ce măsură Securitatea a reușit să controleze exilul?

Regimul de la București a urmărit prin diverse metode și mijloace acțiunile din exil, iar Securitatea a fost cea care a avut acest rol, invocând tema falsului „interes național“ ca un contraargument la lupta politică anticomunistă a românilor din exil. Metodele Securității au fost mult mai subtile și nu s-a recurs la teroare, arestări, specifice operațiunilor interne. A predominat exploatarea de către Securitate a laturii psihologice și slăbiciunilor oamenilor. În raport cu exilul, funcția Securității a fost aceea de a încuraja disensiunile, de a exploata temerile, de a alimenta neîncrederea, de a pune sub semnul îndoielii convingerile exilaților cu privire la realitatea din țară, cu scopul de a slăbi forța de rezistență a exilului împotriva regimului comunist. Au fost instruiți informatori care urmăreau să provoace anumite gesturi, reacții de destabilizare a acțiunilor exilaților. Să nu uităm că unii dintre exilați au devenit agenți de influență. Aş aminti câteva nume, cum ar fi: Virgil Veniamin, Eftimie Gherman, Pamfil Şeicaru.

Cum a influențat Regele Mihai I exilul în lupta cu regimul comunist de la București?

Regele Mihai a fost un reper moral și o speranță în lupta anticomunistă pentru mulţi dintre cei care au ales calea exilului. Comitetul Naţional Român s-a aflat sub patronajul Regelui Mihai, care a participat la numeroase negocieri privind înfiinţarea şi medierea acestui organism politic. Regele a creat unele criterii de formare a Comitetului Naţional Român, activ până în 1975, în pofida neînţelegerilor dintre membrii conducerii. Orice încercare de unificare a exilului, cum a fost crearea unui Consiliu Naţional Român în 1978, era prezentată Regelui Mihai. Totodată, sentimentul promonarhist din exil trebuie interpretat într-o paradigmă mai largă. Românii îşi proiectau deopotrivă nemulţumirile, trăirile, speranţele şi visele în imaginea Regelui Mihai, care însemna imaginea României libere, democratice. În anii ’80, activitatea din exil a Regelui Mihai s-a intensificat prin participarea la diferite acţiuni organizate de români. Majoritatea discursurilor Regelui Mihai din această perioadă relevă implicarea sa faţă de situaţia împovărătoare în care se aflau românii în ţară. Un exemplu grăitor îl reprezintă momentul din iunie 1986, când Regele Mihai a fost la Soultzmatt, la cimitirul românesc din Alsacia. Această întrunire a românilor, cu participarea Regelui Mihai, a deranjat foarte mult autorităţile de la Bucureşti.

Ce loc ocupă Biblioteca de la Freiburg în memoria exilului românesc?

Biblioteca Română din Freiburg (Germania) aş îndrăzni să o definesc ca o mărturisire a exilului românesc postbelic, care îşi reface universul cultural de acasă. Biblioteca are propria ei poveste care ni se deschide spre cunoaşterea fenomenului exilului românesc postbelic şi care a fost înfiinţată de Virgil Mihăilescu cu scopul „să nu rămână o simplă bibliotecă de împrumut, ci să reprezinte o bază materială a unui însemnat for de spiritualitate şi cultură românească“. Această instituţie de cultură românească de la Freiburg adăposteşte foarte multe cărţi, manuscrise rare, cum ar fi manuscrisul „Criticilor mei“ de Mihai Eminescu, dar şi obiecte artizanale, icoane, obiecte de artă, un costum muscelean care a aparținut Reginei Maria şi întreaga arhivă a exilului românesc postbelic. Amprenta trecutului de la Freiburg reprezintă, astăzi, o călăuză pentru spiritul românesc şi pentru continuitatea culturii române dincolo de graniţele convenţionale ale României.

Am înțeles că organizați o școală de vară la Sinaia, dedicată exilului românesc. Aș vrea să-mi punctați principalele teme de anul acesta, întrucât exilul este o temă interesantă și mi se pare prea puțin cunoscută astăzi.

A fost organizată în iulie 2017 prima ediţie a Şcolii de Vară de la Sinaia „Exilul românesc postbelic“, pe care am iniţiat-o şi coordonat-o în cadrul IICCMER. Deschiderea Școlii de la Sinaia a fost organizată la Castelul Peleș în Sala Mare, prilej de evocare a personalității Regelui Mihai, considerat primul exilat oficial din perioada postbelică.  Temele de anul trecut au vizat o paletă mai largă despre fenomenul exilului românesc. Au existat teme despre Radio Europa Liberă, disidenţă şi exil, securitatea şi exilul, militarii în exil etc. Anul acesta se intenţionează prezentarea celei de-a doua ediţii, care aduce în dezbatere personalitatea Regelui Mihai.

Mihaela Toader este licențiată în istorie la Universitatea București. Are un masterat în Relații Internaționale și Integrare Europeană. Analiza și soluționarea conflictelor, în cadrul SNSPA. Are doctorat în Științe Politice, iar domeniile ei de interes sunt: exilul românesc postbelic, istoria exilului militar, istoria evenimentelor din decembrie 1989 din perspectiva exilului politic, cultură și diplomație. A publicat diferite articole în reviste de specialitate.