„Regele moare”, un spectacol copleşitor la Alba Iulia

În 8 mai, Teatrul Naţional din Bucureşti prezintă spectacolul cu piesa lui Eugène Ionesco, în regia semnată de Andrei și Andreea Grosu.

„Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”, motivează dramaturgul Eugène Ionesco nașterea piesei Regele moare.

Textul este cea mai caldă, înduioșătoare și sinceră mărturisire a omului Eugène Ionesco despre marea întâlnire finală. Neliniștile nesfârșite, agonia permanentă din Jurnalele sale își găsesc transpunerea dramatică într-unul dintre cele mai profunde „poeme” despre moarte și acceptarea ei. O metaforă alegorică a trecerii, o confesiune în oglindă a propriei conștiințe. Întreaga zbatere interioară a lui Bérenger‒ revolta, frica, spaima, groaza, tristețea, bucuria, dorința de a trăi, amintirile, nostalgia, resemnarea ‒ nu este altceva decât un ceremonial al trecerii prin care el, omul, învață acceptarea, învață a muri. Dar Bérenger nu e singur. O are alături pe soția sa. Regina Marguerite și Regina Marie ‒ două aspecte ale uneia și aceleiași femei. Marguerite ‒ inițiatoarea, cea care permite accesul altor lumi „lumea dinaintea nașterii și cea de după”‒ îl naște, ea îl ajută să pășească în lumea de dincolo; Marie ‒ grația, tandrețea, fragilitatea ‒ neputincioasă în fața Morții.

Regele moare e un spectacol de o emoție sfâşietoare, în care fiecare dintre noi joacă rolul principal.

Eugène Ionesco nu va înceta să se întrebe pe sine. „Am fost mereu obsedat de moarte. De la vârsta de patru ani, de când am știut că voi muri, angoasa nu m-a mai părăsit. E ca și cum aș fi înțeles, dintr-odată, că nu era nimic de făcut ca să scapi de ea și că nu mai era nimic de făcut în viață (…). Scriu, de asemenea, pentru a-mi exprima teama de a muri, umilința de a muri”, scria în „Notes și Contre-Notes” (Gallimard Idées 1966, p.309). Iar în „Journal en Miettes/ Jurnal în fărâme” (Gallimard Idées, 1967, p. 38), face remarca: „Mai ales morții îi adresez întrebarea «de ce, cu groază»”.

Exemplele se numără cu zecile, cu sutele în opera lui. Angoasa lui crescând cu anii, E. Ionesco îi va scrie însuși Papei Ioan-Paul al II-lea: „Prea Sfânt Părinte, De ce există Răul? De ce Suferința? De ce Moartea?” Ioan-Paul al II-lea, cu care mai schimbase alte două scrisori, îi va răspunde: „Papa nu are răspuns la toate”. Răspuns admirabil prin mărturisirea slăbiciunii sale, iar nu răspuns de catehism sau de partid (oricare ar fi acela). Credința lui Eugène Ionesco era când Lumină, când destul de apropiată de aceea pe care o descrie Georges Bernanos: „A crede înseamnă a se îndoi 23 de ore, 59 de minute, 59 de secunde, și a crede o singură secundă”, scrie Marie-France Ionesco

„Suntem fericiți. Au fost niște luni de lucru de care ne-am bucurat până la ultima sorbire. Regele domnului Ionesco a îngăduit una dintre cele mai frumoase întâlniri pentru noi. Cu oameni de care ne-am îndrăgostit, cu oameni de care eram îndrăgostiți și pe care o să-i păstrăm așa cum ni s-au dat, cu zâmbete, cu frici, bucuroși, emoționați, netrucați. Regina care ne conduce, altă regină tremurândă, doctorul copleșit, guardul neputincios, menajera fragilă și un rege care moare. Învățăm de la ei cum se moare. E o poveste cu regi si regine, cu nori și copaci care cresc din podele, mari inventatori, frici, familie, dar mai ales cu și despre dragoste”, mărturisesc Andrei și Andreea Grosu

“Regele moare rămâne un spectacol exemplar în care în sfârșit se “luminează” profunzimea piesei lui Eugène Ionesco. Întâlnirea unor generații de actori și tinerii regizori Andrei și Andreea Grosu are drept rezultat acest spectacol meritoriu care demonstrează că «teatrul adevărat», fără efecte derizorii regizorale, își continuă cu succes drumul cultural”, apreciază Ileana Lucaciu.

„Cuplul Victor Rebengiuc – Mariana Mihuț, ca de obicei, un regal. Într-o cheie simplă, precisă, fără isterii gratuite sau lamentări inutile, intenționat molcom pe alocuri, cei doi desfac textul pas cu pas, într-o lecție de actorie și de viață deopotrivă. Ne învață cum se moare. Cum te îmbolnăvești de moarte. Cum fugi de boala asta până acolo unde nu mai ai loc de scăpare”, notează Luciana Antofi.

„Regele moare în regia lui Andrei şi Andreea Grosu este marele spectacol pe care Sala Mare a Teatrului Naţional îl aştepta de multă vreme. A meritat aşteptarea. Un spectacol care umple scena atât de mare cât e ea nu cu decoruri şi nici cu invenţii spectaculoase, ci cu prezenţe autentice. Cu actori care prin ei înşişi sunt un spectacol. Cu un adevăr spus simplu şi cu o temă de meditaţie personală mai valoroasă decât orice entertainment de două-trei ore. Este, poate, spectacolul care ne va face mai buni, care ne va împăca pe fiecare cu sine însuşi. Este un spectacol care poate schimba lumea”, Alina Epîngeac

Regele moare a avut premiera mondială în decembrie 1962, la Théâtre de l’Alliance française, în regia lui Jacques Mauclair, interpretul rolului titular.

În distribuţie: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ana Ciontea, Șerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki.